Un roman despre disoluţia Europei Centrale

Un articol de ION SIMUŢ

Horia Ursu, Asediul Vienei, Editura Polirom, Iaşi, 2012

Cronicile de întâmpinare la romanul Asediul Vienei (2007, reeditat în 2012) au în comun cel puţin două reacţii: surpriză şi descumpănire. Surpriza consta în faptul că un prozator optzecist din umbră, cunoscut doar din volumul de proze scurte Anotimpurile după Zenovie (1988, reeditat în 2001), putea da un roman excepţional, nepregătit de o carieră prevenitoare, o carieră care să fi creat această aşteptare. Romanul a şi fost onorat în 2007 şi 2008 de aproape toate premiile importante în viaţa noastră literară (premiul USR, premiul Academiei Române, premiul „cartea anului 2007“ al filialei USR din Cluj, premiile revistelor Observator cultural şi Tribuna).
Descumpănirea criticii provenea din faptul că romanul are o construcţie complicată şi o naraţiune încurcată, greu – dacă nu imposibil – de povestit. Romanul e uşor de clasat, dar greu de descifrat în intenţiile lui ascunse, foarte bine camuflate.
Cea mai bună şi mai firească afiliere de stil şi viziune ar fi plasarea romanului în descendenţa unui realism decadent central-european, relatând cu o ironie tristă amurgul unei lumi. Asediul Vienei e un roman postmodern, uzând cu moderaţie şi cu multă artă a discreţiei de tertipurile intertextualităţii, ale livrescului şi ale parodiei, înrudit ca scriitură cu Daniel Vighi (după părerea lui Tudorel Urian), Radu Petrescu şi Petru Cimpoeşu (în opinia lui Daniel Cristea-Enache). Dialogul cultural are o respiraţie specifică de atmosferă multiculturală a Europei Centrale, dar a unei Europe Centrale ce se stinge şi căreia i se pierd iremediabil urmele. Reperele definitorii cele mai importante sunt cele declarate de autor (Musil, în primul rând) sau invocate pe parcursul naraţiunii (Musil şi personajele sale, de mai multe ori, la p. 206, 302, 304, 309; citez după ediţia din 2007). Receptarea critică a făcut apel pe bună dreptate la maeştrii Europei Centrale, uneori în general, fără particularizări (Farkas Jenõ, în prezentarea de pe copertă), sau alteori cu trimiteri la unii scriitori, muzicieni şi artişti anume (Musil din nou, Kafka, Hasek, Krleza, Klimt, Egon Schiele – numiţi de Tudorel Urian).
Nu e de ajuns să păstrăm şi să transmitem doar o impresie despre atmosfera acestui roman. Descumpănirea de după lectură provocată de faptul că romanul nu poate fi povestit trebuie rezolvată într-un fel. Contrar a ceea ce se spune de obicei, cred că acest roman (ca şi altele) nu poate fi înţeles dacă nu e povestit, măcar pe unele dintre făgaşurile sale epice. Înclin să cred că e înţeles în felul în care e povestit. Stau la dispoziţie cel puţin două sau trei nivele de lectură, imediat vizibile şi accesibile: romanul provinciei, romanul schimbărilor postdecembriste şi romanul unei lumi marginale central-europene pe cale de dispariţie în accepţia ei multietnică şi, în consecinţă, multiculturală.
Trei niveluri de lectură
Epicul, la suprafaţa naraţiunii, cultivă la început o stare de indecizie în privinţa locului şi a timpului, ce se precizează însă pe parcurs. „Durerea când este adevărată nu are nici timp nici loc“ (p. 382) – reflectează semnificativ unul dintre personaje. Romanul tinde spre această generalitate, de aceea îşi ascunde bine reperele spaţiale şi temporale, greu detectabile. Timpul de referinţă este decembrie 1995, în preajma Crăciunului (tăiatul porcului prilejuieşte un episod deopotrivă burlesc şi tragic) şi a pregătirii Revelionului. Oraşul de pe malurile Săsarului, numit Apud, cu latinescul abstract al acestei prepoziţii, situat la marginea fostului Imperiu Austro-Ungar şi păstrând amintirea lui vagă, nu poate fi decât Baia Mare, chiar dacă include unele elemente din alte părţi (Cluj sau Târgu Mureş). Şcoala de pictură de la Baia Mare, invocată ca atare (la p. 334 şi următoarele), îl deconspiră fără putinţă de tăgadă. O serie de străzi, pieţe, instituţii şi referinţe culturale particularizează oraşul ca margine vestică a ţării şi margine estică a fostului Imperiu. E un loc al mediocrităţii, al aspiraţiilor mărunte şi al instabilităţii, de unde trebuie să evadezi pentru a te salva. Mulţi şi pleacă definitiv, îndată ce au prilejul unei excursii în străinătate, asediind Viena şi alte oraşe europene.
Intrarea în această lume se face în roman prin intermediul poştaşului Sebastian Gavril Gheretă, vedeta cartierului mărginaş Bosnia, unde strada Alverna e capătul de linie. Locuit de oameni bătrâni şi singuri, cartierul predispune, în imaginaţia frecventatorului zilnic, la un risc de îmbătrânire mai rapidă, condiţie de toxicitate pe care poştaşul se gândeşte să o înfăţişeze superiorilor săi. Pătruns de importanţa misiunii sale, poştaşul cunoaşte toţi oamenii din zonă, le ştie preocupările şi aşteptările, este, într-un fel, zeul adorat al acestui univers şi centrul întâmplărilor mărunte. În jurul său se coagulează viaţa cotidiană specifică oricărui târg de provincie în care pare că nu se întâmplă nimic, dar care ascunde drame semnificative sub crusta de banalitate. El însuşi se dezvăluie în urma unei beţii de seară ca suferind de criza omului care nu ştie ce vrea, uitând totul şi vizitându-l debusolat pe unul dintre clienţii săi, fără putinţă de a se clarifica, întruchipând şi retrăind pe cont propriu drama omului mărunt din literatura rusă, dramă cu ecouri deopotrivă gogoliene, dostoievskiene şi cehoviene. Este simptomul unei grave apăsări şi înstrăinări pe care o resimt şi alte personaje. E o boală comună funcţionarilor, intelectualilor, artiştilor acestui loc, spaţiu care nu insuflă nimic revigorant, nu dă niciun impuls sau aspiraţie de emancipare. Totul e în declin. O reflectare a aceleiaşi stări o reprezintă şi geniul adolescentin al urbei, Graţian, sculptor ratat şi aspirant fără noroc la regia de film, personaj memorabil, jucându-şi cu tristeţe comedia propriului destin nefericit.
Ca roman al unei margini de Europă Centrală din ce în ce mai erodată, Asediul Vienei prezintă o societate amestecată de români, unguri, evrei, saşi, slovaci şi ţigani, însă una pe cale de simplificare şi de reducţie fatală a diversităţii. O imagine nostalgică merită reţinută: „O viaţă clădită pe mezelurile cumpărate de la Vesõ, mirodeniile de la Horacsek, pantofii sport de la Friedmann sau Dermata de la Radó, pălăriile doamnei Klein, prăjiturile de la cofetăria Scheip şi plimbările duminicale de pe Câmpul Gâştelor sau al Claustrului, toate urmând în mare un plan al oraşului de la 1935 pe care familia Morar-Koblicska îl păstra cu sfinţenie sub o folie de plastic în chip de tablou“ (p. 98). Această lume a dispărut. Din această sferă, se reţine ca memorabilă festivitatea plecării în Israel a ultimului evreu, ceasornicarul Cain, de optzeci de ani. Discursul înlăcrimat al primarului punctează foarte bine ruina vechii lumi: „dumneavoastră lăsaţi în urmă un gol pe care primăria va pune o placă de bronz cu inscripţia «Golul iudaic» care alături de «Golul germanic» va străluci în veci pe firmamentul istoriei noastre, tot mai plină de goluri“ (p. 147). Cu dispariţia dimensiunilor iudaică şi germanică, oraşul îşi pierde plinătatea diversităţii de lume central-europeană. Aspectul maghiar, încă persistent, este savuros evocat de prozator atât prin limbaj (modul simpatic de a vorbi stâlcit româneşte al unui maghiar), cât şi prin referinţele sociale (istoria unor familii) sau artistice. Dar reprezentarea cea mai înaltă a interferenţelor culturale maghiare, germanice, evreieşti şi româneşti o reprezintă Şcoala de pictură de la Baia Mare, care devine înspre finalul romanului centrul de interes: o licitaţie de Revelion pentru patru tablouri, prezentate pe scurt, de Ziffer Sandor, Nagy Oszkár, Eugen Pascu şi Petre Abrudan. Evenimentul licitaţiei, descris pe mai multe pagini în capitolul Revelion cu vânzare (p. 311-420), reprezintă miza artistică explicită a romanului, un substitut de deznodământ. Lichidarea acestei colecţii particulare a doamnei Ster, una dintre ultimele moştenitoare ale vechii lumi, este semnul simbolic cel mai întristător al disoluţiei. Trei dintre tablouri ajung în posesia unei caricaturi de magnat local, Ignat P. Brânduşă, comerciant discreţionar, proprietar de magazine în centrul oraşului, imagine repulsivă a mentalităţii capitaliste agresive ce se substituie cinic vechii lumi. Europa Centrală nu doar se retrage discret în muzee, în amintire şi în istorie, dar dispare pur şi simplu, sufocată şi anulată, lăsând în urmă un gol, care mutilează realitatea lumii succesoare. Nu zadarnic unul dintre personajele supravieţuitoare, Coriolan, „iubea golul şi nu putea trăi decât pe marginea prăpastiei, în vecinătatea ei“, disponibilitate mărturisită care îi inspiră, ironic, unui profesor titlul unei posibile teze de doctorat: „Arheologia vidului“ (p. 98). Este sensul transmis prin intermediul acestui romanul al unei Europe Centrale epuizate, stinse definitiv, nu doar pe cale de dispariţie. Urmele atmosferei central-europene se mai păstrează în conştiinţa unor supravieţuitori aflaţi la senectute, asistând cu stupoare la o schimbare radicală a societăţii, a mentalităţilor şi a valorilor.
Exponenţii lumii postdecembriste sunt marele afacerist local Ignat P. Brânduşă, dispus la acţiuni de faţadă pentru îmbunătăţirea imaginii publice cum ar fi achiziţionarea de tablouri, şi micul întreprinzător Flavius Tiberius Moduna, fost traducător de filme, cu obsesia vocii Irinei Nistor, fost ghid turistic, trecut apoi la vânzarea de antene parabolice (p. 198 şi 243-244). Flavius Tiberius Moduna provenea dintr-o familie central-europeană cu un istoric impresionant (inclusiv cu o amprentă comunistă), prin părinţii săi, Marta şi Coriolan, istoric care reprezintă un filon epic important al romanului. Flavius, alcoolizat la Revelion şi căzut pe una din străzile oraşului, va fi victima unei crime, pentru că, sub euforia ebrietăţii, ar fi eliberat din coteţ porcul unui concetăţean, ajuns tocmai de Revelion în mâinile nemiloase ale unor ţigani. Episodul e la limita suportabilă a grotescului. Altfel, Flavius are şi el o istorie personală destul de aventuroasă, cu ingrediente amoroase picante şi misterioase.
Omul fără însuşiri
Deasupra sau dedesubtul celor trei planuri narative uşor identificabile (provincia, societatea postdecembristă, extincţia filonului central-european), tratate din perspectiva unui realism ironic şi parodic, se află romanul omului fără însuşiri Petru Şendrean, asistentul universitar perpetuu, şi povestea lui de dragoste cu Iolanda, vitrinieră la un magazin de articole sportive. Cu o viaţă oarecare, fără convulsii şi fără mari aspiraţii, omul nici-nici, Petru Şendrean se complăcea într-o stare de anonimat şi de conformism din care numai Iolanda îl mai scoate din când în când: „Marea sa ambiţie era să trăiască fără datorii şi subterfugii, altfel spus, într-o permanentă şi deplină legalitate. Nu avea ce să-şi reproşeze până acum în această privinţă. Cu o singură excepţie: Iolanda. Ea însă e altceva… Teama de a fi tras la răspundere, voinţa de a fi mereu «la zi» cu onorarea tuturor obligaţiilor, inclusiv profesionale, chiar dacă, până acum cel puţin, fără strălucire, coexistau în chip nelămurit cu bucuria secretă a concubinajului cu Iolanda“ (p. 17-18). De reţinut şi portretul profesional şi intim în acelaşi ton de perfectă adaptare şi integrare (p. 68-69). Petru şi Iolanda sunt o reeditare vagă a cuplului musilian Ulrich şi Agatha. Musil e cea mai importantă referinţă intertextuală din romanul lui Horia Ursu, chiar dacă parafrazele sunt ecouri foarte îndepărtate.
Prozatorul păstrează secretul multora dintre relaţiile misterioase ale personajelor. Perspicacitatea cititorului este ultrasolicitată. Dacă ar fi să numim unul dintre defectele romanului, am indica, oarecum paradoxal, excesul de subtilitate. Lucrat mai mult de zece ani (în perioada 1993-2006), Asediul Vienei pretinde un cititor de elită şi cel puţin o relectură pentru a fi înţeles. Nu ştiu mulţi prozatori contemporani mai exigenţi cu ei înşişi decât Horia Ursu, scriitor cu o drastică autocenzură.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper