Un Pierre Bezuhov al lumii literare româneşti

Un articol de CONSTANTIN COROIU

Cu 35 de ani în urmă, într-o tristă zi de primăvară, zburam de la Iaşi la Bucureşti câţiva scriitori şi jurnalişti pentru a fi prezenţi la funeraliile lui Marin Preda. Cu puţin timp înainte de aterizare, nu mică ne-a fost surpriza să auzim în microfoane un mesaj al comandantului avionului ce ne-a emoţionat până la lacrimi: „Stimaţi pasageri, vă propun ca înainte de a ateriza pe aeroportul Băneasa să survolăm într-un tur de onoare palatul Mogoşoaia, în semn de omagiu adus marelui scriitor Marin Preda care s-a stins aici!“
Evoc acel moment petrecut acum trei decenii şi jumătate nu doar pentru că el spune mult despre ce însemna Marin Preda în societatea românească a vremii, ci şi pentru a da o idee despre ce reprezenta în general scriitorul şi literatura în „Siberia spiritului“, o metaforă pe cât de inspirată în formă, pe atât de goală de conţinut, scornită şi apoi folosită papagaliceşte, mai ales de unii care nu-şi dădeau seama de ridicolul ei, fie şi pentru că tocmai spiritualitatea acelui nesfârşit tărâm siberian este fabuloasă.
Revăd nu fără un sentiment de nostalgie masivul volum intitulat Timpul n-a mai avut răbdare, apărut la Editura Cartea Românească în 1981, când se împlinea un an de la moartea lui Marin Preda, graţie criticului Eugen Simion, care l-a conceput şi l-a alcătuit. O relectură încântătoare. Eseuri, schiţe de portret, documente, amintiri, mărturii, corespondenţă, file de jurnal, iconografie, toate evocând viaţa, opera şi personalitatea „marelui singuratic“ alcătuiesc substanţa densă a unei cărţi nu doar omagiale, ci şi de neocolit pentru istoricul literar, pentru exegetul sau biograful lui Marin Preda. O carte-document, în cuprinsul căreia sunt grupate pe genuri texte ale multor prozatori, poeţi, critici, eseişti, publicişti din generaţii diferite, între care şi un interviu al semnatarului acestor rânduri cu Alexandru (Sae), fratele lui Marin Preda, realizat la solicitarea profesorului Eugen Simion.
Un text admirabil este portretul pe care i-l schiţează lui Marin Preda Alexandru Paleologu: „Pentru că avea o predilecţie pentru licenţele de limbaj şi pentru că, într-adevăr, îşi dădea uneori în petec în ce priveşte «les bienseances», unii îi contestau lui Marin Preda o însuşire pe care, dimpotrivă, ţin să i-o recunosc şi s-o subliniez: Marin Preda era un domn… Valorile pe care miza, opţiunile sale în cultură şi în viaţa publică erau ale unui domn, adică ale unuia care se simte bine numai între egali, considerându-se egalul oricărui ins realmente uman, prin inteligenţă şi sentiment. Se asemăna mult, aşa îmi pare, cu Pierre Bezuhov, cel mai desăvârşit domn dintre toate personajele literaturii universale. Desigur, el se ştia mare scriitor, deci posesorul unei indiscutabile superiorităţi, tot aşa cum Pierre se ştia mare senior, dar dincolo de aceste privilegii, Preda, ca şi Pierre, avea simţul profund al egalităţii umane. Respectul său pentru cultură era nesfârşit, ca şi al lui Moromete, care-l admira pe Iorga pentru mintea şi ştiinţa lui («dacă vrea să ia puterea, eu, domnule, îl susţin!»). Respectul pentru cultură este o trăsătură ţărănească, sau cel puţin a unui anumit tip de ţăran, cel care a dat ţării noastre atâţia intelectuali şi artişti de mare clasă“. În fine, mai scrie Al. Paleologu, omul Preda era, „plin de farmec şi de conştiinţă“, iar intelectualul avea o mare deschidere către filosofie „declanşată de citirea în tinereţe a lui Descartes şi a lui Kirkegaard“ şi „un imens respect pentru intelectualii cu o formaţie filosofică solidă“. Fără să se compare cu ei, „avea lecturile şi gândurile lui în domeniul acesta (al filosofiei – nota mea) şi ţinea să le discute cu toată modestia, dar fără complexe. Avea perfectă îndreptăţire, de vreme ce a creat unul din cele mai autentic filosofice personaje din literatura noastră, care în realitate fusese chiar tatăl său. Marin Preda gândea profund şi avea cui să semene“.
O caracterizare pe cât de profundă, pe atât de emoţionantă a lui Marin Preda este cea a criticului Valeriu Cristea. El descoperise în creatorul Moromeţilor un tip aparte, cu totul aparte, de inteligenţă, situată „la antipodul inteligenţelor cerebrale, uscate, înguste şi reci“, o inteligenţă „nutrită de toate sevele vii ale trăirii“, o „inteligenţă existenţială“. Or, observa Valeriu Cristea: „Tocmai acest tip de inteligenţă (inteligenţa principală, cum i-ar fi spus Aglaia Epancina din romanul lui Dostoievski) explică greutatea cuvintelor lui Marin Preda, autoritatea incomparabilă, prestigiul aproape oracular al gândirii sale. De la ceilalţi oameni am aşteptat şi aştept în general informaţii, idei, puncte de vedere. Marin Preda a fost unul dintre puţinii de la care am aşteptat – şi aştept (căci opera sa va fi recitită de noi toţi încă de multe ori) – revelaţii“.
O scenă tulburătoare este cea relatată de Nichita Stănescu în stilul său inimitabil:
„Eram la Capşa când, zărindu-l pe Marin Preda m-am ridicat în picioare, m-am dus la dânsul şi i-am zis:
– Stimate maestre, din moment ce v-am apărat ca o fiară împotriva unor întrebări nemernice ce mi s-au pus în contra cărţii dumneavoastră Delirul, în Străinezia fiind, în pofida faptului că firile noastre nu se suportă în mod reciproc dezavantajos, nu mă pot împiedica
atunci când vă văd să vă zic:«Bună ziua, domnule Preda!».
– Bună ziua, domnule Stănescu, şi să vă spun ce ciudată întâmplare! Prietenul meu, Lucian Raicu, mi-a citit acum câteva seri din versurile dumneavoastră şi, brusc, mi-am dat seama că aveţi talent literar.
–  Da? l-am întrebat.
–  Da, mi-a răspuns izbucnind într-un râs sardonic.
Cred că ne-am sărutat, iar dacă cumva nu ne-am sărutat, e ca şi cum am fi făcut-o.“
Cu Marin Preda ca personaj aşa-zicând real, „neascuns“ în eroii de hârtie, chiar dacă atât de vii, ce populează cărţile sale de ficţiune, ne reîntâlnim în Imposibila întoarcere, în Viaţa ca o pradă, o capodoperă a memorialisticii, comparabilă cu mari scrieri de acest gen, ca, de pildă, Fărâme de memorii a lui Jose Saramago sau Decojind ceapa a lui Günter Grass, în Convorbiri cu Florin Mugur“ şi desigur în Jurnalul intim editat de Eugen Simion şi Oana Soare. Din ele desprindem portretul moral al unui scriitor preocupat, frământat de toate câte se petrec în lume, bune şi rele. Poate doar publicistica lui Eminescu ne mai revelă o asemenea conştiinţă. Sintagmele ce dau titlurile primelor două din cele amintite – Imposibila întoarcere şi Viaţa ca o pradă – au devenit, cu trecerea vremii, emblematice, inclusiv sau mai ales pentru istoria şi destinul României.
Reflecţiile lui Marin Preda, şi nu numai cele privind propria creaţie, surprind prin acuitatea lor acum, mai ales acum, după ce s-a produs o răsturnare istorică numită de unii revoluţie. Este încă un semn că marii scriitori se ridică deasupra evenimenţialului, prevăd seismele, îşi devansează epoca. Cine n-ar subscrie astăzi mai mult ca oricând la aceste gânduri ale lui Marin Preda?!: „…autorul român se teme să fie sincer până la capăt; dacă se va zice: i-auzi, a furat, a înşelat, a fost viclean, a făcut şcoala de jandarmi, a primit ouă, găini… avem altă fire, ne place să râdem de natura umană, e marea noastră distracţie. Atât ar trebui, să încerce cineva să-şi exploreze sufletul sub ochii tuturor, am avea de ce râde… Pentru că, să reflectăm, ce-ar fi să vină un ins corupt să facă mărturisiri? Un ţap băşinos, o purcea sifilitică? El trebuie să ne arate că e cult, are acest complex, murdăriile propriului suflet le varsă în capul contemporanilor. Bineînţeles că tot nu scapă, vine unul care tot îi schiţează adevărata biografie“.
Nu vi se pare că aceste fraze au fost scrise azi dimineaţă? Ne putem lesne imagina, recitind acest portret-robot, ce s-ar alege din „civicii“ şi elitiştii noştri de azi, din pseudofilosofii şi cohortele de tocşoişti, dacă ar intra în raza de acţiune a condeiului lui Marin Preda? Dar ei, la drept vorbind, chiar au intrat, avant la lettre. Precum Caragiale, scriitorul pentru care avea o nemărginită admiraţie, Marin Preda este reconfirmat mereu într-un mod tragicomic de realitatea acestei ţări. Recitindu-l, îţi vine în minte diagnosticul genialului Nenea Iancu: suntem ce-am fost şi aşa vom rămâne!
În scrisoarea trimisă Aurorei Cornu, datată ianuarie 1955, marele prozator îşi priveşte opera fundamentală, Moromeţii, cu o severitate de care puţini scriitori români, şi nu numai români, au fost sau sunt capabili: „Eu ştiu acest roman pe dinafară, cu toate că nu l-am citit niciodată pagină cu pagină până la sfârşit. N-am fost niciodată tentat să fac acest lucru. Nu m-am simţit atras. Iată deci cheia care explică de ce nu l-am publicat şi problema care mă nelinişteşte, dacă e bine să-l public sau nu. Faptul mi se părea şi mi se pare şi acum că demonstrează viaţa scurtă pe care o are acest roman. El a trăit pentru mine doar cât l-am scris… Tot aşa, m-am gândit eu, va fi şi pentru cititor. Îl va citi, îi va face o bucurie, cum mi-a făcut şi mie când l-am scris şi, după aceea, după lectură, gata, cititorul îl va uita. Cititorul nu-l va purta în conştiinţă, cum poartă de pildă o carte ca Anna Karenina sau Moartea lui Ivan Ilici, cărţi care crestează sufletul, se împlântă în el, îl schimbă şi devin parte componentă a conştiinţei umane… Eu nu pot să nu ştiu deci că Moromeţii mei nu pot produce asemenea turburări şi zguduire de conştiinţă. De unde ştiu? De-acolo că, scriindu-l, eu însumi n-am avut, n-am trăit asemenea turburare şi n-am urmărit asemenea scop“.
Este o mărturie a ceea ce aş numi eroismul de a fi scriitor oricând şi oriunde, dar mai ales în vremuri tulburi, ostile, precum cele în care a debutat, s-a afirmat şi şi-a scris opera Marin Preda, acest „mare singuratic“ al literaturii noastre. O singurătate pe cât de adâncă, pe cât de dramatică, pe atât de fecundă. Însuşi modul de a-i privi, de a-i preţui sau de a-i judeca pe înaintaşi şi pe contemporani, dar în primul rând pe sine, intră în logica singurătăţii şi singularităţii celui mai mare prozator român postbelic.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper