Un personaj filosofic: Idiota

Valeriu Gherghel

1. În Qu’est-ce que la philosophie? (Paris: Éditios de Minuit, 1991, pp.60-70), Gilles Deleuze şi Félix Guattari caracterizează personajul conceptual în chipul următor. El este o invenţie a filosofului, un individ la persoana a III-a, care spune „eu“ şi care, într-un fel, se substituie autorului: filosoful devine un simplu pseudonim al lui.
Mai departe: personajul conceptual are „o existenţă vagă, intermediară între concept şi planul pre-conceptual“. Şi încă: „Iată un tip foarte straniu de personaj şIdiotulţ, cel care vrea să gândească şi care gândeşte prin el însuşi, prin intermediul luminii naturale“.
În istoria filosofiei, personajul conceptual a primit denumiri variate: Prietenul (Înţelepciunii), Igitur (Cel-ce-trage-concluziile), Cogito sau Idiotul (gânditorul privat, asistat doar de lumina naturală), Judecătorul „interior“ (Kant), Cercetătorul (Hume), Alice pe planul de imanenţă în care Dreptatea egalează Inocenţa (în povestirile lui Lewis Carroll) <p.70>.
Personajul conceptual poate avea un rol fatic (de exemplu, Idiotul, Nebunul), relaţional (Prietenul), dinamic (dănţuitorii în naraţiunile lui Nietzsche), juridic (Pretendentul la Platon, Judecătorul la Kant), existenţial (Diogene şi butoiul său).
Aş adăuga, negreşit, în consecinţa acestei liste, pe Opozant (Insipiens, Nesăbuit), invocat de sfântul Anselm de Canterbury în argumentul ontologic din Proslogion, pe Înşelătorul Malign al lui Descartes, şi, în sfârşit, pe Demonul lui Nietzsche. Funcţia celui dintâi e să-l dezmintă, să-l conteste pe Dumnezeu. A celui de-al doilea ar fi să-l parodieze. A celui de-al treilea e să propună o ipoteză neverosimilă, precum aceea din pasajul de mai jos:
„Ce-ar fi dacă, într-o bună zi sau noapte, s-ar strecura un demon în singurătatea ta cea mai mare şi ţi-ar spune: ‘Viaţa asta, aşa cum ai trăit-o şi cum o trăieşti şi astăzi, va trebui s-o mai trăieşti o dată şi încă de nenumărate ori; şi nu va fi nimic nou în ea, ci fiecare suferinţă şi fiecare plăcere, fiecare gând şi suspin şi tot ceea ce este nespus de mic şi de mare în viaţa ta, trebuie să ţi se reîntoarcă, totul în aceeaşi înşiruire – şi acest păianjen, şi această lumină a lunii printre copaci, de asemenea această clipă şi eu însumi. Veşnica clepsidră a existenţei se răstoarnă iar şi iar, mereu – şi tu cu ea, praf al prafului!’ Nu te-ai arunca la pământ şi ai scrâşni din dinţi, blestemându-l pe demonul care ar vorbi aşa?“ (Nietzsche, ştiinţa voioasă, IV: 341).
2. În cursul despre Etica lui Spinoza, din 2 decembrie 1980, Gilles Deleuze caracterizează în câteva paragrafe unul dintre cele mai importante personaje conceptuale. Mă refer la idiot: Idiota. În ceea ce urmează, ofer un rezumat al pasajelor caracteristice.
Tradiţia Idiotului începe, probabil, odată cu Nicolaus Cusanus (1401-1464). Cardinalul Cusanus e acela care a propus tema Neştiutorului, redactând trei dialoguri bine cunoscute, în care Idiota (Neştiutorul, Profanul) este unul dintre personaje: „Idiota: De Sapientia“, „Idiota: De mente“ şi „Idiota: De staticis experimentis“.
Cine este, totuşi, Idiota? Nimeni altul decât insul care nu a învăţat nimic (sugestia lui Cusanus e că instrucţia strică mintea) şi care nu se sprijină decât pe raţiunea lui naturală. El nu deţine cunoştinţe savante. Nu este un cărturar. Nu e un om de şcoală. Nu posedă formule şi definiţii gata făcute. El dispune doar de lumina naturală. Ea nu e lumina care vine din învăţătură. Nu e nici lumina revelaţiei. Deşi, Idiota apare la Nicolaus Cusanus, Descartes însuşi a redactat un mic tratat în al căruit titlu apare acest cuvânt şi unde se vorbeşte de „cogito“.
Formula lui Descartes, „cogito, ergo sum“, este o formulă descoperită de Idiota, în calitatea lui de om al raţiunii naturale. Doar el o poate exprima. Nimeni altul. Idiotul nu înţelege (şi nu foloseşte) formule de şcoală, precum Aristotel, precum filosofii de la sfârşitul Evului Mediu. El nu defineşte omul ca fiind un „animal raţional“. Pentru a exprima o astfel de judecată, trebuie să ştii, mai întâi, ce desemnează termenul „animal“ sau termenul „raţional“. O astfel de formulă are presupoziţii explicite. Or, idiotul nu e în stare să recunoască astfel de presupoziţii.
În „cogito“, presupoziţiile sunt implicite. Idiotul intuieşte (are un „sentiment interior“) ce înseamnă „a gândi“, ce înseamnă „a fi“. Prin urmare, idiotul e omul presupoziţiilor implicite.
El se opune omului nutrit din cărţi. Omul raţiunii naturale se opune omului raţiunii savante, scholasticului. Pentru acest motiv, „cogito“ e întotdeauna descoperirea (şi enunţul) idiotului. El aparţine tradiţiei filosofice occidentale.
Léon Chestov a vorbit, de asemenea, despre idiotul rus. Dar la Dostoievski, idiotul înseamnă altceva decât la Descartes: este un „idiot care îşi pierde minţile“. Mai mult: Chestov este un iraţionalist; el nu se recunoaşte în gândirea lui Descartes  (cf. Noaptea din grădina Getsimani). Prin romanul lui Dostoievski, idiotul ajunge în literatura rusă. Aici el se vădeşte a fi o figură mai patetică decât idiotul lui Descartes. Prinţul Mâşkin, idiotul, pare a nu şti nimic. N-a urmat şcoli. În schimb, înţelege totul. Mâşkin e omul presupoziţiilor implicite. Al intuiţiilor.
În încheiere, să menţionăm că a existat, totuşi, un teolog medieval, care şi-a semnat cărţile cu pseudonimul Idiota. Multă vreme, identitatea lui precisă nu s-a ştiut. Se presupune că numele său adevărat a fost Raymundus Jordanus şi că a trăit în secolul al XIV-lea (pe la 1380). Ar fi fost de naţiune franceză, călugăr augustin în abaţia de la Selles-sur-Cher.
Dimpotrivă, cardinalul Bellarmin consideră că Idiota şi-a scris tratatele în jurul anului 902.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper