Un eşec uşor de anticipat

Un articol de GEORGE APOSTOIU

Încă un summit al Uniunii Europene consacrat Parteneriatului estic, Riga II, a eşuat. Pregătit în birouri, cel mult cu o scurtă privire prin fereastră spre Europa – vreau să spun fără o înţelegere a sensurilor şi direcţiilor evoluţiilor de pe continent –, Parteneriatul estic ar fi trebuit să pregătească terenul pentru integrarea fostelor state ex-sovietice Ucraina, Georgia şi Republica Moldova în Uniunea Europeană şi, probabil, ceva mai târziu a Armeniei, Azerbaidjanului şi Belarusului. Strategilor europeni le-a scăpat din vedere politica Moscovei sub Putin III. Dacă o luau în calcul, şi dacă o confruntau cu interesele Germaniei şi ale Franţei, ajungeau mai devreme la concluziile summit-ului Riga II: o extindere a Uniunii Europene spre Est, deocamdată, nu este posibilă.
Parteneri, doar atât
În esenţa lui, Parteneriatul estic este un proiect corect care vine în întâmpinarea preocupărilor Ucrainei, Republicii Moldova şi Georgiei  de a se integra în Uniunea Europeană. Belarus, Armenia şi Azerbaidjanul nu-şi doresc. Din păcate, strategia Bruxelles-ului pentru promovarea proiectului nu a fost suficient de bine adaptată realităţii. Ambiţiile statelor vizate au fost alimentate prea mult timp cu iluzii de reuşită. Se ştia că Berlinul, Londra, Parisul etc. nu mai doresc o extindere a Uniunii Europene. Doamna cancelar Angela Merkel nici la acest summit nu a mers cu sinceritatea până la capăt, rezumându-se la o declaraţie din care fiecare să-şi ia porţia de satisfacţie după cum pricepe: „Noi acceptăm ca diverşi membri ai Parteneriatului estic să meargă pe căi foarte diferite“. Ministrul britanic de externe, Philip Hammond, a fost la fel de vag: aspiranţilor la integrare „le aparţine libertatea deciziei cu privire la viitor“. Această evoluţie, ca să nu-i  mai zic eşec, era previzibilă dacă se luau în calcul politica Moscovei sub Putin III şi interesele puterilor europene occidentale de a întreţine relaţii profitabile cu Rusia. Doar un polonez, precum Donald Tusk, preşedintele Consiliului European, a venit mai aproape de adevăr şi a criticat – poziţia oficială îl obliga – doar o parte a vinovaţilor, Rusia: „Dacă Rusia ar fi fost ceva mai tolerantă, mai fermecătoare, mai atractivă, poate că nu ar fi fost nevoie să-şi compenseze neajunsurile prin tactici distructive şi de intimidare a vecinilor“. Ministrul rus de externe, Serghei Lavrov, politician cu exerciţiul diplomaţiei multilaterale îndelungat practicat la ONU, avertizase, înainte de noul summit, ca la Riga „să nu fie luate decizii care să dăuneze intereselor Rusiei… Noi nu considerăm o tragedie aspiraţiile vecinilor noştri de a-şi consolida relaţiile cu Uniunea Europeană“. Ipocrizia nu a stricat întotdeauna în politică! Tot polonezul Tusk a înţeles – de data asta istoria ţării sale îl ajuta – că trebuie să pună lucrurile la punct: „Daţi-mi voie să le răspund celor care pretind că Parteneriatul estic este îndreptat împotriva Rusiei: nu, nu este!“ Geaba, cum zice turcul, spusele lui nu au avut nici un ecou la Kremlin.
Un eşec uşor de anticipat
Eşecul summit-ului Riga II era previzibil. Mai ales acum, în condiţiile măsurilor de sancţionare a Rusiei adoptate de Uniunea Europeană. Era clar că nu puteau fi luate decizii care să vizeze spaţiul ex-sovietic într-un moment în care relaţiile dintre Moscova şi Bruxelles traversează cel mai critic moment. Zbaterile ucrainenilor, moldovenilor şi georgienilor, făcute în numele idealului „de unitate şi solidaritate europeană“, şi-au găsit o slabă consolare în Declaraţia finală adoptată de summit, care lasă deschisă perspectiva – nu  măsurile – Parteneriatului şi „recunoaşte aspiraţiile şi alegerea europeană a partenerilor implicaţi“. Lui Donald Tusk nu i-a mai rămas decât să promită că, pentru consolidarea relaţiilor candidatelor cu Uniunea Europeană, Parteneriatul estic va funcţiona „în mod etapizat“. Un fel de a li se spune pretendenţilor că ţările lor nu au perspective de integrare.
Direcţiile diferite de acţiune, interesele – şi ele diferite – ale unor state au condus la eşecul Parteneriatului estic. Spre satisfacţia Moscovei. Ministrul rus de externe, Serghei Lavrov, s-a folosit de precaritatea rezultatelor pentru a socoti Parteneriatul „în esenţă, un proiect geopolitic supra-ideologizat a cărui implementare este afectată negativ de unele state membre ale Uniunii Europene prin complexele lor istorice antiruseşti“. Un comunicat de presă al Ministerului rus de Externe întăreşte această reacţie dură, adăugându-i o notă de ironie: „Uniunea Europeană şi-a mormăit din nou poziţia inadecvată faţă de Crimeea“.
La Vest, strategia Rusiei
a fost întotdeauna de cucerire
şi stăpânire
Nu trebuie curaj să spui adevărul, ci onestitate. (Poate mă amăgesc şi eu!). În Europa, istoria, mai ales ea, istoria, impune luarea în considerare a intereselor tuturor statelor, nu numai ale marilor puteri. Dacă un popor consideră că îi este mai bine într-o alianţă în care îşi recunoaşte idealuri istorice şi politice, de ce să fie împiedicat – sau de ce să nu fie sprijinit! – să şi le împlinească? Poate a fost prea devreme avansată, dar ideea generalului Charles de Gaulle, care propunea concentrarea eforturilor pentru crearea unei lumi care să permită „o frumoasă şi bună alianţă“, nu trebuie abandonată. O astfel de lume este alternativa la confruntare. În ultimii ani constatăm că potenţialul şi disponibilitatea de confruntare se refac dramatic în Europa.
Europenismul ruşilor nu trebuie contestat, fie şi pentru că o negare a lui contrazice politica de afirmare a forţei şi puterii Rusiei pe continent, permanentă în strategia Kremlinului, la ţari, ca şi la preşedinţi. A existat un parteneriat promiţător Uniunea Europeană-Rusia, convenit în 1994, consfinţit prin  Acordul de cooperare şi parteneriat semnat în 1997. Şi atunci un război, cel din Cecenia, a făcut ca acordul să intre greu în vigoare. Dar, parcă exista o altă atitudine din moment ce, prin revizuirea din 1999, acordul a fost extins în sfera politicului, la o temă atât de sensibilă precum consolidarea democraţiei, sau la domenii ca securitatea nucleară şi lupta împotriva criminalităţii. Din 2007 – termen de scadenţă a acestuia –, entuziasmul pentru perspectiva relaţiilor normale Rusia-U.E. s-a ofilit. Aplicarea acordului a fost, pe de o parte, frânată de situaţia economică a Rusiei, de conflictele interne din acest stat (Cecenia, corupţia, nerespectarea drepturilor omului, rolul statului în economie), iar pe de alta, de exacerbarea sentimentului de neîncredere în Moscova. O ciudăţenie, pentru că această turnură s-a produs într-o vreme în care Putin continua să aibă nume bun  la Paris şi Berlin.
Este greu să se recunoască deschis că Europa comunitară nu este pregătită pentru o nouă „evoluţie“ spre Est. Experienţa extinderii prin ultimele valuri din 2004 şi 2007 ridică firesc o examinare a puterilor, avantajelor, strategiei. Cândva s-a recunoscut că Uniunea Europeană nu poate suporta intrarea în structurile ei a unui colos ca Rusia. Pe de altă parte, Rusia nu avea interesul – nu-l va avea niciodată – să se integreze în structuri pe care nu le controlează. Consecinţele acestor concluzii nu au fost luate în calcul la conceperea Parteneriatului estic conceput să pregătească o parte din fostele state sovietice pentru integrare. Ucraina prezenta cel mai mare interes pentru uriaşa sa piaţă de desfacere. Kievul dovedise că este interesat să-şi consolideze independenţa şi dispus să-şi manifeste, cu orice preţ, sentimentele istorice rusofobe. Dar, nu era greu de înţeles că tocmai Ucraina, pentru poziţionarea continentală şi Georgia, pentru Caucaz, nu au ieşit niciodată  din calculele strategice ale Rusiei. Nici în trecut, nici astăzi. Aceste state, ca toate celelalte care au intrat în componenţa imperiilor ţarist şi sovietic, au fost ţinte ale manifestării măririi şi puterii Rusiei. Cu Republica Moldova lucrurile nu stau diferit. Acest stat (care şi-a declarat iniţial doar independenţa, numai Bucureştiul, generos, i-a recunoscut, în plus, şi suveranitatea!) este ţinut de Moscova pe tabla de şah strategic pentru că se află la Gurile Dunării. Cine stăpâneşte Gurile Dunării, scria Grigore Gafencu, stăpâneşte Europa. Raţionamentul a fost şi rămâne valabil: „Cine ţine această cheie şi o întrebuinţează pentru a-şi întinde împărăţia, afirma Gafencu într-una dintre conferinţele lui la Europa liberă („Situaţia internaţională a României după zece ani“), poate pătrunde în Balcani, coborând spre Strâmtori sau urca Dunărea în sus, până în inima Europei. De aceea, vecinii noştri răsăriteni, fie ei tătarii de altădată, fie muscalii de azi, au privit totdeauna cu jind spre Gurile Dunării, căutând să-şi deschidă calea spre Miazăzi şi spre Apus, cucerind mai întâi Basarabia şi apoi, când era cu putinţă, cotropind şi celelalte ţinuturi româneşti“.
România a exploatat la timp şansa istorică pe care a avut-o de a ieşi de sub influenţa Rusiei. Basarabia, ca şi Ucraina şi Georgia, nu a avut puterea să o facă.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper