Un cititor nesătul de reviste

Un articol de Iordan Datcu

Aşa se autocaracterizează C. Stănescu în masiva sa carte Jurnal indirect. 2006-2014. (Editura Academiei Române, 2014, 666 p.), care cuprinde cronica revistelor pe care a publicat-o săptămânal în Cultura, revista condusă de Augustin Buzura şi Angela Martin. Autorul vădeşte în acest domeniu o insaţiabilă curiozitate, puţine reviste scăpându-i – cum spune – „fără să-i treacă măcar pe dinaintea ochilor“, omisiunile, involuntare, punându-le în seama „peisajului revuistic atât de pestriţ şi inegal“. Citeşte reviste literare, reviste de cultură, dar şi o publicaţie excepţională, cum este Istorie şi civilizaţie („poate cea mai vie, instructivă şi profund educativă revistă de profil“), în care urmăreşte excepţionalele colaborări ale lui Florin Constantiniu. Comentează reviste de mare vizibilitate, precum România literară („revistă-fanion“), Contemporanul – Ideea europeană (revistă alcătuită din mai multe reviste), Convorbiri literare, („aflată în ultimii ani într-un spectaculos proces de înnoire“), Apostrof („strălucită publicaţie «de autor», dacă pot spune aşa, fondată de Marta Petreu, al cărei înalt profil intelectual se înscrie indelebil în paginile, rubricile şi întreprinderile critice şi istoric-literare ale revistei clujene“), Jurnalul literar, Viaţa românească, Vatra, „22“ ş.a. Urmăreşte cu acelaşi interes, dacă nu chiar mai pronunţat, în unele cazuri, reviste „locale“, defectuos difuzate: Acasă, Bucovina literară, Cafeneaua literară, Caiete silvane, Caietele Oradiei, Discobolul, Philobiblon, Forum, Litere, Meandre, Mişcarea, Nord Literar, Oraşul, Poesis, Poezia (acestea două, „apărute în vremuri atât de neprielnice lirismului“, i se par „de-a dreptul apariţii miraculoase, de natura extratereştrilor“), Pro Saeculum, Revista nouă, Salonul literar, Spiritul critic, Sud („revistă naţională prin conţinut şi locală prin difuzare“, „care abordează cu un curaj şi cu o consecvenţă ce-i fac cinste subiecte «grele» şi dureroase, teme majore dar uitate sau controversate din istoria României şi a culturii ei…“).
Într-una din cronici, Provinciale, îşi explică ironic interesul pentru revistele „provinciale“: „Un amic mai tânăr dar mai copt la minte şi înşurubat până-n gât în afacerile literare metropolitane îmi atrage amical atenţia că prea des îmi fug ochii spre revistele din provincie ocolindu-le pe cele centrale, din Bucureşti care va să zică. Fie, primesc!, tânjesc după provincie şi liniştea ei patriarhală, sunt, ce mai încoace-ncolo, un provincial ratat“. Apărute în provincie, unele dintre aceste reviste nu sunt automat provinciale. Una dintre ele, Pro Saeculum, „este o revistă profundă, calmă şi liniştită, «insensibilă» la cutremurele literare artificial provocate pucist şi fără «temei legal» în aceste vremuri şi ele puţin ori «deloc întemeiate»“. În alt loc observă că o publicaţie bine structurată este Meandre, „o revistă de cultură care în cea mai mare parte nu merită condescendenţa, necum dispreţul celor mai bine situate în centre culturale mai răsărite decât Alexandria. Care, însă, îşi revendică o mână de scriitori şi filozofi de primă mărime, de n-ar fi să-i amintim decât pe Marin Preda, Zaharia Stancu şi Constantin Noica…“. Cu riscul de a şoca, a declarat într-o altă cronică, plăcut surprins, că în revistele provinciale a găsit colaborări de mare interes: „Un fapt ce sare în ochi din paginile mai multor reviste româneşti de azi: partea lor cea mai consistentă, «şira spinării», fără de care orice revistă devine o adunătură sau, mă rog, culegere firavă de texte, e datorată colaboratorilor de departe, un fel de emigranţi, eseişti, critici, scriitori ce ridică valoarea şi cota respectivei publicaţii cu mult peste ceea ce zona şi mediul de reşedinţă pot oferi. Ştiu ce must otrăvit de orgolii şi frustrări locale poate produce o atare simplă şi inocentă constatare, încât nu insist. Destul să constat că, după gustul meu, unele dintre cele mai substanţiale studii, eseuri, reflexiuni, articole doldora de idei le citesc nu atât în publicaţiile Capitalei, inclusiv cele mai capitale dintre ele, ci sub semnătura unor «emigranţi» în revistele din provincie, unele cu aspect de tot cenuşiu dar deodată înflorite sub lumina câte unui text din acestea“. Şi urmează exemplele.
Parcurge întreaga revistă, chiar dacă după lectura unora, precum Contemporanul. Ideea europeană iese „de fiecare dată obosit, stors şi ameţit de (din) lectura rând cu rând“. Citeşte totul, dar într-o ordine pe care şi-o alege, începe cu „coloana vertebrală“, cu „punctele maxime“. În revista amintită începe cu vitriolantul articol al Magdei Ursache, „talent exploziv, pamfletar redutabil, rău de gură şi doldora de idei pe care nu l-aş da pe o duzină de polemişti apatici“; în reviste din Moldova, începe cu „reflexiile şi meditaţiile morale“ ale lui Constantin Călin, Apostroful îl începe cu paginile lui Nicolae Balotă şi ale lui Ion Vartic, în România literară începea cu rubrica doamnei Felicia Antip, „profesionist strălucit şi cititor de elită“. C. Stănescu spune că misiunea cronicii sale este modestă, „de a-i lăsa pe alţii să vorbească“. Ceea ce nu înseamnă că paginile sale se rezumă la atâta, că nu este prezentă, de fiecare dată, când se impune, opinia sa. Pe deasupra, criticul şi istoricul literar cu îndelungată activitate este cuprins de multe ori de „frisoane memorialistice“ şi evocă oameni pe care i-a cunoscut, întâmplări, citează replici, cum sunt câteva memorabile orale ale lui Marin Preda, îşi aminteşte de megalomania unor scriitori, ca aceea a lui Ion Lăncrănjan, care s-a supărat pe C. Stănescu care, în prefaţa la antologia din nuvelistica prozatorului, Eclipsă de soare. Drumul câinelui (1982), n-a folosit unul din epitetele mare sau genial. Reproşează criticii literare receptarea superficială a unui „prozator redutabil“ cum este ştefan Goanţă, sau uitarea totală a prozatorului român „de primă mărime“, stabilit în Suedia, Paul Diaconescu, al cărui roman, Cartea muierilor (1998), este de „o noutate absolută în literatura română, una în general reţinută, pudibondă şi ipocrită, când nu alunecă în crasa vulgaritate a «literaturii de consum»“. Toate acestea sporesc densitatea şi atractivitatea cronicilor.
Cu un indefectibil simţ critic, convins că spiritul critic „n-are a face cu meschina căutare a petelor în soare“, respingând resentimentele doctrinare, judecăţile sumare, intoleranţa, exclusivismul, detestă limbajul cu care s-a scris despre Eminescu, începând cu acel aberant epitet semnat de Ion Negoiţescu, potrivit căruia marele poet a fost „protolegionar“, tratamentul nedrept rezervat profesoarei Zoe Dumitrescu Buşulenga, care „a întruchipat unul din aceste spirite critice luminoase, devotată fără rezerve poetului naţional“, „macularea grobiană“ a memoriei lui Adrian Marino, enormităţile scrise despre Ion Ianoşi. L-a revoltat pur şi simplu tratamentul la care a fost supus Edgar Papu. „E chiar ruşinos – scrie el în Moartea unui inocent – că într-o cultură ce-şi numără savanţii din specia lui Edgar Papu aproape doar pe degetele unei singure mâini, un om ca acesta, cu o vastă operă ducând în atâtea arii de cultură ale lumii, e redus, printr-o infamă «metonimie», la autorul unei singure cărţi, Din clasicii noştri, şi judecat din cauza ei ca… Hitler pentru Mein Kampf! Şi este ruşinos că un asemenea om, emblematic pentru o cultură şi model pentru multe generaţii de studenţi, un om generos, blând şi bun ca un alt sfânt Francisc din Assisi, care nu era în stare să omoare nicio muscă, a fost «înzestrat», după 1990, cu însuşiri malefice şi, prin boicot şi linşaj mediatic, împins în braţele unei imunde publicaţii (România Mare) (…) N-a detestat şi n-a urât pe nimeni, nu era «dotat» pentru asemenea rele sentimente cel care într-o mare carte echivalentă şi cu o autobiografie spirituală vedea poezia lui Eminescu ieşită nu din tradiţionalul întunecat pesimism schopenhaurian, ci ca efectul luminos al conceperii întregului cosmos sub imperiul afectivităţii erotice, al «erotomorfismului» ca motor al apetitului gnoseologic nutrit de poetul nostru naţional. (…) A murit, după ce a fost scos din casa sa de pe strada Moceanu, într-un cvasianonimat, în 1993, un mare savant şi un mare profesor de cultură şi conştiinţă românească şi nimeni nu-şi asumă vreo vină pentru acest odios asasinat cultural asupra unui mare om curat şi inocent“. Adaugă îndată că doar Mircea Martin a riscat să pună la punct, în termeni rezonabili, chestiunea «protocronismului» smuls de sub condeiul inocentului savant devenit un ucenic vrăjitor incapabil să mai oprească efectele «jucăriei» născocite, consecinţele imprevizibile ale propriilor sale descoperiri şi anticipări“. Dar lucida privire asupra cărţii lui Edgar Papu făcută de profesorul Mircea Martin n-a fost concludentă pentru unii, pentru Victor Ivanovici, care l-a mai pus încă o dată la zid pe autorul cărţii Din clasicii noştri, prilej pentru C. Stănescu să revină la fel de convingător, luându-şi în sprijin, şi de data aceasta, lucida examinare a cărţii făcute de Mircea Martin.
Lui V. Ivanovici, care a văzut în Edgar Papu un intelectual momit, manipulat, capturat de Organe, „un politruc servind, pe căi labirintice, comunismul şi naţionalismul românesc renăscut“, un intelectual în legătură cu care a formulat „un şir de afirmaţii grave, acuzatoare, lipsite de suport şi, în orice caz, de măsură“, C. Stănescu îi mai opune şi faptul că Scânteia, prin cronicarul ei, a formulat „serioase rezerve asupra «impreciziei autorului în privinţa primatului (protocronist!) în cultură, deşi ţine de ordinul evidenţei adevărul că aici, spre deosebire de alte domenii, prioritatea nu schimbă statutul valoric»“.
Cronica revistelor, practicată de
C. Stănescu cu admirabilă consecvenţă, cu dăruire benedictină, cu spirit critic, se menţine fără abatere în zona polemicii, detestând pamfletul. Totuşi, menţionează în cele câteva rânduri din pagina liminară a cărţii, că „n-a fost mereu pe placul clienţilor, al cititorilor revistelor de cultură“ pe care le-a recenzat. De aceea a dat cărţii titlul pe care l-am menţionat mai sus, titlu aflat şi pe coperta cărţii sale anterioare, Accente (2003), acolo însă ca subtitlu. Cartea de acum o continuă pe aceea amintită nu doar prin titlul, ci şi prin preluarea, altfel formulate, de aprecieri despre anumiţi scriitori, anumite situaţii, atitudini. Vedem în aceste preluări nu simple repetiţii, ci o formă de consecvenţă a criticului cu sine însuşi. Mai este ceva: C. Stănescu a socotit de datoria sa să-i mulţumească lui Mihai Iovănel, redactor la revista care i-a găzduit cronicile, pentru că a fost primul său „prezumtiv cititor“. Acesta a binemeritat mulţumirile.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper