Un analogon al vieţii omului

Un articol de Ştefan Afloroaei

M-am oprit cu alt prilej la afirmaţia surprinzătoare a unui exeget, anume că târziu de tot, abia într-un fragment al lui Nietzsche din 1875, întâlnim expresia „sens al vieţii“ (Sinn des Lebens)(1). Venise vremea ca alte expresii cu intenţii asemănătoare, „cale a vieţii“, „scop al vieţii“ sau „raţiune a vieţii“, să intre în eclipsă. O asemenea schimbare în modul de înţelegere nu este totuşi fortuită. Desigur, cineva cu o bună pregătire filologică şi cu pasiunea lecturii simte nevoia să aducă în faţă ideea de sens. Însă o face atunci când textul, această lume de semne, atrage atenţia mai mult ca altădată.
Aşadar, un termen ce pare destul de neutru, tehnic, va fi repus la lucru de cineva cu simţ filologic. Nu se pierduse complet etimologia sa veche (latinescul sensus înseamnă înainte de toate „simţ“, „putere de a simţi“, „sensibilitate“). Nietzsche încă are în vedere, în fragmentele sale, un anume simţ al vieţii. Încă vorbeşte despre o sensibilitate distinctă în faţa vieţii, cu gândul la o posibilă realizare de sine. Caută să vadă cine anume dispune de un asemenea simţ, cine se poate realiza ca existenţă liberă şi creatoare, aptă să acorde vieţii valoarea ei cuvenită. Ştim deja ce spune în această privinţă: puţini oameni se consideră „individualităţi“ şi se realizează ca atare, doar filosoful, sfântul şi artistul. Deşi scena timpului e dominată de savanţi, filologi şi ingineri, aceştia nu-i apar ca figuri emblematice ale realizării de sine. Preocupările lor, deşi importante, nu ar avea de-a face cu sensul vieţii, nu spun ceva semnificativ cu privire la valoarea vieţii. Mai exact, aceşti oameni nu-şi propun ca lucrare propria viaţă, nu au pasiunea de a şi-o modela asemenea unei opere de artă.
Mai important însă mi se pare în această chestiune un alt fapt. Vorbind asemeni unui filolog, Nietzsche presupune că viaţa însăşi poate fi văzută ca un text. Acceptă acest analogon al vieţii omului, mai elocvent acum decât altele. Însă ce anume ar avea distinct textul ca atare? În actul de lectură, de pildă, acesta poate da la iveală un ritm şi o succesiune, un gen de temporalitate proprie. Textul înseamnă discurs, desfăşurare, străbatere a unui drum. Dar şi diseminare, risipă sau dispersie în multe direcţii. Nu mai puţin o anume punere în scenă, sub forma unei drame. Faţă de alte discursuri – cei vechi foloseau termenul deopotrivă pentru cursul aştrilor sau pentru mersul norilor pe cer – textul scris comportă ceva aparte. Nu cunoaşte niciodată o succesiune simplă şi nu reflectă ceva din afară, dimpotrivă, face el însuşi posibilă o lume. Faptul e vizibil în efectele de sens pe care le produce, uneori cu totul neaşteptate, stranii. Discursul astral – ca şi cel al norilor – apare uşor ireal, produce mai întotdeauna efectul de irealitate. Cel textual, dimpotrivă, generează în jocul semnelor sale o anume realitate. Cum bine s-a văzut, tot ce este semnificat prin limbaj (atitudini, personaje, situaţii, întâmplări, acţiuni) devine la rândul său semnificant. Ceea ce înseamnă că, în fond, „Odiseea nu se referă la o realitate, ci este o realitate“ (Eugeniu Coşeriu, Logica limbajului şi logica gramaticii). Textul revendică pentru sine destulă putere, autonomie, atât faţă de cel care scrie cât şi faţă de cel care interpretează. „Îmi place să spun uneori, afirmă Ricoeur, că a citi o carte înseamnă a considera că autorul ei e deja mort, iar cartea e postumă“. Şi aceasta întrucât raportarea la carte a celui care citeşte „devine deplină şi oarecum intactă“, autorul nu mai poate face nimic (De la text la acţiune, II. 1). În articularea unui text importă mai ales relaţiile dintre propriile sale tendinţe, forţe sau diferenţe.
Astfel de virtuţi – în bună măsură formale – fac din text un analogon al vieţii omeneşti. Doar că târziu, abia către sfârşitul secolului al XIX-lea, ajunge privilegiată o asemenea analogie.
Însă ştim bine că viaţa omenească a fost văzută în multe feluri, sub multe analogii, unele simple sau pitoreşti, altele greu de înţeles. Probabil că fiecare manieră distinctă de a privi lumea a putut genera o astfel de reprezentare. E de ajuns, cred, o anume perplexitate în faţa acelor stări de lucruri care „vin şi trec“, lăsând cel mai adesea fără răspuns întrebarea „de unde?“ sau „încotro?“, doar ceva obscur sau enigmatic în urmă. În ochii păstorului, de pildă, viaţa este asemeni ierbii şi florilor câmpului, sau asemeni norilor care se pierd în zare. Privirea atrasă de puterea focului vede viaţa asemeni acestuia, cum izbucneşte şi arde un răstimp, ca să lase în urmă doar cenuşa. Când familiare sunt vechi preocupări, viaţa e asemuită bunăoară cu torsul unui fuior, sau cu ivirea unui desen în ţesătura covorului. Dar şi cu o călătorie, un parcurs ce urmează a fi săvârşit. Pentru o privire contemplativă, atrasă de mişcarea aştrilor pe cer, cercul vieţii se înscrie în altul mai cuprinzător, care, la rândul lui, e cuprins în altul. Lui Aristotel îi plăcea să compare viaţa omului cu intervalul zilei, bătrâneţea fiind însăşi seara vieţii. Însă cel atent mai ales la agitaţia de pe scena publică preferă să o vadă în felul unui rol – nesigur, aproximativ – într-o reprezentaţie dramatică oarecare.
La un moment dat, însă, viaţa va fi asemuită cu un text, o ţesătură de semne, o scriere oferită spre lectură. Probabil că această reprezentare e destul de târzie. Nu ştiu să se fi spus, de către cei vechi, că viaţa e asemeni unui manuscris, unei tăbliţe scrise, unei scoarţe pline cu semne. De altfel, imaginea lor despre scriere e arareori pozitivă, întrucât i-ar lipsi memoria vie şi suflul dialogic, puterea de a întreba şi de a răspunde la întrebări (cf. Phaidros, 274 e – 275 b). Doar că, mai târziu, schimbarea e uşor sesizabilă. Textul devine un analogon greu de concurat al vieţii înseşi. „Asemeni unui text citit sau spus, viaţa posedă un început, un sfârşit şi prin aceasta o direcţie şi un sens. Poate fi considerată un «parcurs cu sens»(astfel un cursus, de unde ideea de «carieră»), susceptibilă de direcţie şi grijă, dar şi de răsturnări sau catastrofe“ (Jean Grondin, Le sens de la vie: une question assez récente, mais pleine de saveur, 2001). Se petrece în cele din urmă un gen de „filologizare“ a existenţei omeneşti, fapt evident şi astăzi într-o anumită măsură.
Nu sunt puţine consecinţele acestui fapt. Înainte de toate, se ivesc întrebări relativ noi cu privire la „sensul vieţii“. De pildă, un asemenea sens e imanent vieţii/textului sau, dimpotrivă, îi este insuflat din altă parte? Poate fi inventat/scris de acela care îşi trăieşte viaţa, sau, dimpotrivă, e predat/prescris? Dacă e prescris, atunci cum subscrii la ceea ce deja ţi se oferă? Astfel de întrebări decurg din însăşi presupoziţia, filologică în sine, că viaţa omului e asemeni unui text. Se afirmă adesea că un text comportă multe niveluri şi, prin urmare, multe sensuri. Unele contează, altele nu. La fel şi viaţa omului, se va spune. Textul poate să fie uneori ilizibil ca atare, lipsit de sens. Acelaşi lucru se va spune şi despre viaţa omului. Textul înseamnă cu adevărat ceva doar în timp ce se scrie sau se citeşte. Viaţa omului, în timp ce este trăită ca atare. Sensul unui text nu se ascunde în unele semne, nici sensul vieţii în unele fapte doar. Sensul unui text, dacă există, e nevăzut şi neauzit ca atare. Nu poate fi enunţat precis, clar, într-o propoziţie. La fel şi în privinţa sensului vieţii. A înţelege un text înseamnă adesea a te preda unui ciudat „nonsens“. Căci fie îl trădezi ca atare, conferindu-i tu însuţi un anume sens, fie uiţi pur şi simplu că există, că e vorba de un text, aşa cum se întâmplă atunci când cel care citeşte uită de toate, inclusiv de faptul că tocmai citeşte. Or, încercarea de a a-ţi clarifica un posibil sens al vieţii reface acest „nonsens“. Ceea ce a spus Wittgenstein în această chestiune e suficient. „Dezlegarea problemei vieţii se vede în dispariţia acestei probleme. (Nu este oare acesta motivul pentru care oamenilor cărora sensul vieţii le-a devenit clar după îndelungi îndoieli nu pot spune în ce constă acest sens?)“ (Tractatus, § 6.521).
Cred că o asemenea analogie între situaţia textului şi cea proprie vieţii omeneşti ar putea fi dusă departe. Numai că, să nu uităm, e vorba doar de o analogie. Iar analogia nu face decât să aducă în una şi aceeaşi imagine realităţi care nu se lasă uşor imaginate. Caută să le vadă asemănătoare pe cele care sunt în destule privinţe fără nicio asemănare.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper