Tartuffe, veşnica dualitate corp-spirit

Un articol de CRISTINA RUSIECKI

La acelaşi teatru, o altă producţie care merită văzută este Tartuffe de Molière, în regia lui Keresztes Attila şi scenografia lui Fodor Viola. Un spectacol grav, în care creatorul său a ales cu bună ştiinţă să eradicheze râsul. Într-un spaţiu închis, cu decor geometric, un cub metalic în tăieturi simple, personajele se mişcă în lumină plină, ca nişte cobai de laborator. Undeva în spate, se ghiceşte coridorul care face legătura cu lumea sau poate cu libertatea. Pe aici intră şi ies personajele. Decorul adăposteşte şi maschează tuburile din care copiii vor apărea ca să-l spioneze pe Tartuffe.
Regizorul creează de la bun început tensiune între două lumi, una a habotnicilor, a celor cu bani, ca bunica (Biluska Annamária) şi cu putere, ca tatăl (Biró József), şi una vie, a celor ce iubesc viaţa. În a doua categorie figurează mama îmbrăcată sexi, cu pantofi roşii cu toc (Varga Andrea), servitoarea debordând de energie (Gecse Ramóna) şi tinerii îndrăgostiţi (Kádár Noémi şi Csíki Szabolcs) pe care îi găsim în cele mai moderne ipostaze. Doar că în societatea imaginată de Keresztes Attila viul datorează supunere normelor artificiale, construcţiilor elaborate de minţi lucide, concepute de unii pentru a profita de ceilalţi. Lumea lui Tartuffe (în dublă distribuţie, Bokor Barna sau László Csaba), a tatălui şi a bunicii este una patriarhală, a puterii, în care omenia se transformă pe loc în rigoare fără drept de apel. În interpretarea fină a lui Biró József, tatăl, persuasiv, uman, chiar iubitor, nu se sfieşte ca în momentul în care servitoarea i se împotriveşte să pună degrabă mâna pe topor. Tandreţea lui paternă se va transforma repede în duritate şi în aroganţă. Dacă fata îşi pledează cauza dragostei, tatăl o va pedepsi, ca la şcoală, ridicând-o în picioare şi îi va arunca furios supa. Dacă băiatul, revendicativ, pândeşte scena în care Tartuffe încearcă să-i dezonoreze tatăl, agitaţia i se transformă în groază de îndată ce va apărea instanţa în carne şi oase. În faţa autorităţii paterne, Damis îşi pierde curajul, se bâlbâie, se târăşte expresiv pe lângă ziduri (de-a dreptul meritorie plasticitatea corporală a lui Bartha László Zsolt).
Lumina plină, apăsătoare, pare şi ea punitivă pentru personaje, deşi, de ce să nu o recunoaştem?, pentru spectatorul care, în sfârşit, poate să vadă ce se întâmplă pe scenă, nu doar să ghicească nişte figuri, după moda de azi a eclerajului, se dovedeşte mai mult decât reconfortantă. Sub această lumină de laborator, personajele sunt construite ca nişte marionete a căror partitură este menită să demonstreze ideea. În tradiţionala societate descrisă de Keresztes Attila, simţurile sunt biciuite de dragul austerităţii, iar viul trebuie extirpat. Mai mult decât firesc, deci, ca Tartuffe să se autoflageleze sub privirea unui dublu care survine în momentele esenţiale ale spectacolului mărturisind, încă o dată, duplicitatea lumii. Tânăr, plin de vitalitate, atestând mai mult ca niciodată dualitatea corp-spirit, Tartuffe îşi poartă şi el crucea, cu care intră chiar de la debutul spectacolului. O cruce în care oportunismul şi dorinţa lui de putere îşi găsesc un serios contracandidat în nevoile ţâşnite din imperiul cărnii.
Cu relaţii construite ca la carte, cu un concept care dă pertinenţă spectacolului, Tartuffe de la Compania „Tompa Miklós” din Târgu-Mureş este, pentru spectatorii care vor să reviziteze literatura clasică, o opţiune demnă de luat în consideraţie.

tartuffe

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper