Sub urgia istoriei

Un articol de DUMITRU MICU

I. Oprişan, Infernul prizonierilor în Rusia Sovietică, 2 vol., Editura Saeculum I.O., Bucureşti, 2014

An de an, producţia editorială a lui Ionel Oprişan creşte: nu numai dimensional, ci şi în diversitate. Marcantelor lucrări de istorie literară (două compacte şi substanţiale monografii, Opera lui Mihail Sadoveanu, B.P. Hasdeu sau setea de absolut, Opera literară a lui B.P. Hasdeu, culegerea de studii Cariatide literare, trei înseilări de rememorări şi „dialoguri adnotate“, Lucian Blaga printre contemporani, G. Călinescu. Spectacolul personalităţii, Istoria literaturii române în evocări), apărute alternativ cu numeroase întocmiri şi prefaţări de ediţii, cu o seamă de volume cărora le este coautor, li s-au alăturat, în cursul anilor, studii de etnologie, etnografie şi folclor (Troiţe româneşti, La hotarul dintre lumi, Redescoperirea culturii populare), culegeri de basme (11 volume), cercetarea istorică Mitul Brâncoveanu şi recenta apariţie Infernul prizonierilor români în Rusia Sovietică (2 volume). Aceasta din urmă depozitează „documente revelatorii“. Orale. Exact spus, reproduce înregistrări pe bandă magnetică, operate de autor, ale rememorărilor unor foşti prizonieri din cel de Al Doilea Război Mondial în Uniunea Sovietică. În covârşitoarea majoritate, aceştia provin de pe fronturi, dar sunt printre ei şi dintre aceia care au fost capturaţi după încheierea armistiţiului şi întoarcerea armelor, în august 1944. Având nevoie de cât mai multă forţă vie de muncă pentru reconstruirea ţării lor, „eliberatorii“ intraţi în România arestau spre a-i deporta bărbaţi nimeriţi în calea lor întâmplător.
Interlocutorii lui I. Oprişan sunt oameni de toate condiţiile: foşti soldaţi şi ofiţeri, inclusiv generali, ţărani şi meseriaşi, săteni fără ştiinţă de carte şi intelectuali cu cea mai înaltă calificare, ca profesorul universitar Constantin Ciopraga. Confesiile lor dezvăluie realităţi proprii atât stării de război în general, cu toate implicaţiile, cât şi etapelor parcurse de fiecare, de la capturarea pe front la înapoierea acasă, unde pe unii îi aşteaptă surprize consternante.
Obiectul afişat titular al reconstituirilor fiind universul concentraţionar, e de la sine înţeles că descrierea acestuia va include cele mai multe şi relevante detalii specifice. Nici unele dintre suferinţele îndurate în lagăre nu sunt însă mai crâncene şi mai degradante decât cele anterioare ajungerii acolo. Înghesuiţi până la strivire în trenuri de vite sau de marfă, rudimentare, dărăpănate, captivii sunt duşi mai ales în Siberia sau în Urali, mii de kilometri, spre a munci în colhozuri, sovhozuri, mine de cărbuni. Mersul durează săptămâni în şir, adesea o lună, şi se face în condiţii de primitivitate absolută. Goale, fără bănci, cele mai multe dintre vagoane nu au nimic pe podea; doar în unele dintre ele sunt aşternute ceva paie, inutile, de altfel, şi acestea, căci nimeni nu se poate apleca, necum întinde ca să doarmă. Se stă mereu în picioare sau pe glezne. În picioare se doarme, de altminteri, şi afară, mergând pe jos, în timpul unor marşuri. Unii, prinşi de noapte fără nici un adăpost, dorm pe pământul gol, chiar şi iarna, care începe timpuriu, în octombrie. Nevoiţi să se trântească la pământ, chiar şi când e ud, îngheţat şi noroios, sunt cei cărora li se ordonă culcări. Şi asta nu se întâmplă doar rareori. Rămânând în trenuri, acestea sunt tot atâtea închisori pe roate. Nu se poate coborî ori sări din ele, căci uşile sunt zăvorâte şi traversate de sârmă ghimpată, iar ferestrele oblonite. La opriri, ieşirile sunt păzite militar. Pentru necesităţi, se practică spărturi în podea.
Nu sunt lipsite experienţele de prizonierat şi de război în genere de momente aşa-zicând „epice“. „Epice“ la modul banditesc, sinistru, criminal. Într-un tren, pătrund noaptea, tam-nisam, cine ştie cum, indivizi înarmaţi, care, fără explicaţii, bat şi împuşcă pe cine apucă. După încheierea războiului, un ofiţer se înapoiază în ţară, pe jos, desculţ şi numai în izmene. „Mi-au luat pungaşii şi cizmele, mi-au luat ceasul“, se explică acesta.
Dintre calamităţile constant proliferante pretutindeni unde sunt prizonieri, cele mai acute sunt foamea şi setea. Constrângerea foamei e atât de teribilă, încât unii dintre cei stăpâniţi de ea, nemaiputând s-o îndure, ajung la canibalism. Se înfruptă nu doar din hoituri de animale, ci şi din cadavre umane. E ceea ce Constantin Ciopraga relatează a fi „văzut cu ochii lui“, specificând că a mâncat carne de cal mort şi el însuşi. După spusele mai tuturor depunătorilor de mărturii, fiecare dintre ei a parcurs, în drumul spre lagăr, împreună cu tot lotul, perioade mai lungi de o săptămână în care nu li s-a dat nimic de mâncare şi nici apă, sau numai apă. În circumstanţe mai puţin dramatice, primeau varză sau cartofi cruzi, dar mai ales pesmeţi şi câte un peşte sărat, ce le provoca sete înnebunitoare, pe care nu aveau cu ce să şi-o astâmpere. Careva povesteşte că, într-un tren, transportaţii primeau pâine, dar numai una pe zi, la 90 de persoane. Alţii spuneau că pâinea nu era pâine, fiind cleioasă şi plină de ţepi. Totuşi, o râvneau, după cum râvneau şi la alte preparate oribile, improprii chiar pentru hrana animalelor, ca terci de mazăre şi neghină, supă de sfeclă furajeră, uruială opărită, cărbune pisat. Potrivit unor relatări, sătenii sovietici de rând nu prea se hrăneau mai bine decât prizonierii. O bătrână rusoaică duce drept prinos la biserică patru cartofi. Norocoşi erau aceia dintre prizonieri care munceau pe câmp, ei putând fura cartofi şi frunze de varză, pentru a-i consuma în stare crudă. Toţi, de sete, ling şuruburi, geamuri, zarurile uşilor. În trenuri, când apare o găleată plină, sar toţi pe ea şi, îmbrâncindu-se, o răstoarnă, vărsând apa. În staţiile unde văd un pârâu, fie şi mocirlos, se reped, dacă e posibil, să bea din el, cu lăcomie. Fiind, spune unul dintre naratori, „atât de slăbiţi de foame încât începusem să cădem în genunchi“, nu-i de mirare că cei la care face referire sunt în stare să dea tot ce au pentru a obţine posibilitatea de a-şi procura strictul necesar trăirii de pe o zi pe alta. Cineva îşi vinde pe o pâine cămaşa. Un altul, spre a-şi putea da la reparat gamela pentru ciorbă, renunţă, contra cost, la o parte din meniul zilnic. Nefumătorii schimbă raţiile lor de tutun cu fumătorii, pe zahăr. Dintr-un dormitor dispare toată lenjeria de pat, beneficiarii ei dând-o pe mâncare.
În lagăre, deportaţii sunt cazaţi în barăci şi bordeie, unde dorm în paturi suprapuse, şi nu doar câte două, ci mai multe, până la şapte. Aşternuturi, de regulă, nu există. Şi nici nu e foc în încăperi. Pentru a nu îngheţa de frig, iarna, deţinuţii dintr-un lagăr siberian taie copaci din pădurea apropiată şi îşi aduc lemne, în spinare, noaptea. Prin alte locuri de detenţie, sunt întrebuinţate drept combustibil diferite obiecte, bunăoară cărţile, câte există la unii, şi există doar scrieri de propagandă comunistă. Paturile nu sunt individuale. În câte unul, larg, aşezat în rând cu altele, de-a latul odăii, intră câţi încap şi, în timpul nopţii, nimeni se poate întoarce de pe o parte pe alta decât împreună cu toţi cei culcaţi paralel. A ieşi din dormitor, ca şi din vagoane, nu e posibil decât sub supravegherea paznicului.
Abrutizaţi de foame şi sete, intoxicaţi cu alimente necomestibile, devoraţi de păduchi, ploşniţe, râie, măcinaţi de ger sub îmbrăcămintea sumară (haine de vară, iarna), cu rufărie intimă numai jeg, căci nu au unde s-o spele, după cum nu se pot spăla regulat nici pe corp, constrânşi să ignore şi cele mai elementare reguli de igienă, privaţi (afară de cazuri deosebite) de asistenţă medicală, neputându-şi procura cele mai banale alimente, claustraţii se îmbolnăvesc mereu (diaree, dizenterie, tifos exantematic) şi puţini dintre ei (nici jumătate) rămân în viaţă. Zilnicele decese sunt raportate doar parţial, pentru ca numele defuncţilor să nu fie scoase din evidenţa raţiilor de alimente. Trupurile neînsufleţite sunt aşezate grămadă, în compartimente, spre a fi coborâte la o anume oprire a trenului. „Care mureau – povesteşte cineva – (…) îi duceau la casa mortuară şi când se făcea de-un camion, de două, îi încărca în camioane – erau îngheţaţi, îi puneau şi îi duceau la gârlă, la un mal, îi basculau acolo, apoi da un rând de pământ peste dânşii“. În momente de acestea, apar şi situaţii de un umor lugubru. Considerat mort, un general e pe cale de a fi aruncat în groapa comună, dar, în ultima clipă, medicul constată că trăieşte. Nu lipsesc însă cazuri în care unii sunt, din greşeală, îngropaţi de vii.
Înregistrând zeci de confesii, provocate, dirijate şi stimulate de el, I. Oprişan nu s-a abţinut de la a specifica, în finalul cărţii, că ele pot fi abordate şi din perspectiva specialităţii sale de folclorist. Istorisirile foştilor prizonieri se includ în categoria „memoratelor“, producţiuni ce, reconstituind fapte reale, le aranjează după modele din folclorul narativ, unde totul gravitează în jurul unui erou central, identificat, aici, cu naratorul.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper