„Şotron” sau a juca până la capăt

Un articol de RODICA GRIGORE

Julio Cortázar, Şotron, Traducere de Tudora Şandru Mehedinţi, Editura Polirom, Iaşi, 2011

 
„Dar iubirea, acest cuvânt…“
Considerat de unii critici „antiroman“, Şotronul cortázarian a părut altora un veritabil „roman total“, „text sumă“, unde autorul a încercat să unească procedeele specific romaneşti cu cele venite pe filiera marii poezii. E adevărat că Julio Cortázar a considerat mereu că e imposibil să ignori principalul mecanism al prozei moderne – şi anume relaţia acesteia cu lirica (exemplul pe care scriitorul îl avea în vedere fiind textul Moartea lui Virgiliu de Hermann Broch). Fără să fie ceea ce ne-am obişnuit să numim „proză poetică“, Şotron reprezintă în permanenţă o iluminare, revelaţia pe care o are cititorul, întotdeauna alături de creatorul textului. Iar pentru a atinge acest deziderat, scriitorul recurge la tehnicile colajului, subliniindu-se plăcerea – şi importanţa – asociaţiilor insolite. Numai că simplul montaj devine viziune, iar romanul în ansamblu, efort de exprimare a unui univers exterior care se refuză unei cunoaşteri parţiale. Iubirea dintre Maga şi Horacio devine, aşadar, nu doar detaliu tematic, nu doar experienţă limită pentru protagonişti, ci şi modalitatea privilegiată de reinventare a lumii – care doar apoi poate fi cunoscută integral.
„Dar iubirea, acest cuvânt…“ Aşa se termină capitolul 6 şi aşa începe capitolul 93: „Astfel se regăseau, Punch şi Judy, atrăgându-se şi respingându-se cum se cuvine dacă nu vrei ca iubirea să se sfârşească în chip de poză sau în baladă fără cuvinte. Dar iubirea, acest cuvânt…“ Apoi: „Dar iubirea, acest cuvânt… Horacio moralistul, temându-se de pasiuni fără o raţiune prea adâncă, descumpănit şi posac în oraşul unde iubirea se cheamă cu toate numele tuturor străzilor, tuturor caselor, tuturor camerelor, tuturor paturilor, tuturor viselor, tuturor uitărilor sau amintirilor. Dragostea mea, nu te iubesc pentru tine, nici pentru mine, nici pentru amândoi împreună, nu te iubesc fiindcă sângele m-ar îndemna să te iubesc, te iubesc fiindcă nu eşti a mea, fiindcă te afli de partea cealaltă, acolo unde mă inviţi să sar şi eu nu pot face saltul (…); mă chinuie iubirea ta care nu-mi serveşte drept pod, căci un pod nu se susţine dintr-o singură parte“. Şotron este, citită din perspectiva aceasta, o carte a marilor elanuri erotice, situată în apropierea imaginarului lui Pablo Neruda din Douăzeci de poeme de iubire şi un cântec de disperare. Dar nu numai atât. Ci şi o carte în care iubirea primeşte – demonstrează că nu a pierdut niciodată – numeroase sensuri. De la cea fizică la cea fraternă sau la cea pentru fiinţele mici, copii mai cu seamă, de neuitat rămânând scrisorarea adresată de Maga copilaşului său mort, Rocamadour: „Bebeluş Rocamadour, bebeluş. Rocamadour. Rocamadour, ştiu că parcă-i o oglindă. Eşti gata să adormi sau stai şi-ţi priveşti picioruşele. Eu ţin acum o oglindă şi cred că eşti tu. Dar nu cred, fiindcă nu ştii să citeşti. Dacă ai şti nu ţi-aş scrie sau ţi-aş scrie lucruri importante. Odată va trebui să-ţi scriu să fii cuminte sau să te îmbraci bine. Acum îţi scriu doar în oglindă, din când în când trebuie să-mi şterg degetul, căci mi se udă de lacrimi. De ce, Rocamadour?“
Iubirea devine repertoriu al micilor gesturi repetate, reinventate şi reînvăţate la infinit, dar şi dramă a imposibilităţii comunicării adevărate. Un sărut poate fi descris aşa cum numai marii poeţi o pot face (capitolul 7: „Îţi ating gura, cu un deget ating colţul gurii tale, îi urmăresc conturul ca şi cum aş desena-o cu mâna mea, ca şi cum pentru prima oară gura ţi s-ar întredeschide, şi mi-e de-ajuns să închid ochii pentru a şterge totul şi a o lua de la capăt, fac să prindă viaţă de fiecare dată gura pe care o doresc, gura pe care mâna mea o alege şi ţi-o desenează pe faţă. (…) Atunci mâinile mele încearcă să ţi se adâncească în plete, să-ţi mângâie încetişor necuprinsul părului, în timp ce ne sărutăm de parc-am avea gura plină de flori sau de peşti, de mişcări vii, de aromă nedesluşită“). Dar apropierea reală între îndrăgostiţi poate rămâne, chiar şi în aceste condiţii, problematică. Cu toate acestea, numai iubirea poate menţine universul stabil, numai iubirea poate reinventa lumea. Nu neapărat pentru că Julio Cortázar ar (mai) vrea să demonstreze din nou ceea ce demonstrase divinul Dante, că „iubirea mişcă sori şi stele“, ci pentru că, după cum el însuşi scria într-un poem intitulat Dubla invenţie: „Cred că sunt eu/ doar pentru că te inventez,/ iar tu adăposteşti în mine/ murmurul cu care şi tu mă inventezi.“
Între Pământ şi Cer, literatura
Temele se împletesc, aşadar, muzical şi vizual, visul îl apropie pe Horacio de Maga, dar, ironic şi contrapunctic, şi de Talita, pentru ca în cele din urmă să devină clară semnificaţia şotronului – ca joc şi ca figură, dar şi a mandalei, de care Cortázar era, după cum chiar el afirmă, obsedat în momentul în care a început să lucreze la această carte. Tehnicile livresc aluzive nu lipsesc nici ele, scriitorul procedând astfel şi în alte creaţii ale sale, mai cu seamă în Cartea lui Manuel.  Metafora centrală şi figura dominantă din cartea de faţă este, fără îndoială, şotronul, joc de care Cortázar a fost mereu fascinat, mai ales, după cum mărturiseşte, „de acea variantă unde se aruncă cu pietricica din pătratul numit Pământ spre cel care reprezintă Cerul“. Avem de-a face, sigur, cu un joc extrem de serios, cu un traseu iniţiatic, cu descoperirea progresivă de sine, cu ceremonii din care elementul sacru, străvechi, s-a pierdut, dar care, totuşi, nu au fost complet integrate în universul profan. Jocul de şotron e contemplat de Maga şi de Horacio, în plimbările lor prin Paris, iar iubirea lor se identifică, treptat, cu şotronul. Căci ea este şi o căutare a centrului, a unei modalităţi de a depăşi toate condiţionările existenţei cotidiene. Nu întâmplător, finalul cărţii are în centru imaginea lui Horacio contemplând de la fereastra deschisă a clinicii de psihiatrie jocul de şotron din curte, al cărui traseu de la Pământ la Cer nu-i mai este accesibil, dar pe care, cu toate astea, nu încetează să-l caute cu înfrigurare: „Aşa era, armonia dăinuie incredibil, nu existau cuvinte ca să răspunzi bunătăţii celor doi care stăteau acolo jos, privindu-l şi vorbindu-i din şotron, fiindcă Talita se oprise fără să-şi dea seama în pătratul numărul trei, şi Traveler avea un picior la numărul şase, astfel că tot ce putea el să facă era să-şi fluture uşor mâna dreaptă în chip de salut sfios şi să rămână cu ochii ţintă la Maga, la Manú, spunându-şi că la urma urmelor tot exista vreo întâlnire, chiar dacă nu putea dura mai mult decât secunda aceea cumplit de dulce în care negreşit cel mai bine ar fi fost să se aplece doar puţin în afară şi să-şi dea drumul, gata, s-a sfârşit“.
De ce nu se prăbuşeşte acolo, de ce scriitorul nu descrie ceea ce dă într-adevăr senzaţia că ar putea/ ar urma să se întâmple? „Simplu“, va spune Cortázar, „pentru că acest lucru nu se întâmplă, nu se poate intampla, câtă vreme Horacio a reuşit să înţeleagă cât de mult îl iubesc Traveler şi Talita; şi nu se poate sinucide după ce a înţeles asta“. Sigur, sinuciderea ar fi putut eterniza această clipă de armonie supremă, unica de acest fel pe care personajul o trăieşte, iar din acest punct de vedere ar fi reprezentat, poate, alegerea perfectă pentru Cortázar. Numai că scriitorul nu vrea să aleagă soluţii estetice perfecte, ci credibile; mai cu seamă, spre sfârşitul cărţii, credibile din punctul de vedere al umanităţii pe care Horacio o redobândeşte. Şi nu fără eforturi. Jocul se identifică, treptat, cu viaţa, iar Rayuela devine joc ce trebuie jucat până la capăt – cititorul trebuind să se implice activ în decodificarea sensurilor multiple ale textului. „Pentru mine, a scrie înseamnă a te integra într-o lume prin excelenţă ludică“, spunea Cortázar – şi avea dreptate, cititorii săi trebuie să înveţe să joace şotronul cărţii, dacă vor să reuşească să o citească în adevăratul sens al cuvântului.
Din aceste puncte de vedere trebuie analizat excepţionalul capitol 34, unde, aparent, este încălcată orice logică şi care începe astfel: „În septembrie, la doar câteva luni de la moartea tatălui meu, m-am hotărât Şi ce chestii citeşte şi ea, un roman, prost scris, şi culmea, într-o ediţie infectă, stai şi s-o termin cu afacerile, cedându-le altei firme producătoare de Jérez la fel de te întrebi cum poate s-o intereseze aşa ceva. Când te gândeşti că şi-a petrecut ceasuri întregi renumită ca a mea. Am rezolvat creditele cum am putut, am dat în arendă pământurile, înghiţind de zor supa asta rece şi fără nici un gust, atâtea alte lecturi de necrezut, Elle  şi…“ Numai că, aici, Cortázar rezolvă în felul său o problemă care a preocupat generaţii întregi de scriitori înaintea sa, şi anume cum să exprimi sentimentele şi gândurile unui personaj dintr-o carte faţă de ceea ce respectivul personaj citeşte el însuşi. Înrudită cu gidiana punere în abis, tehnica este excelent orchestrată, Cortázar dedicând un rând de pe pagină textului citit de personaj (Horacio) şi următorul rând textului propriu-zis în faţa căruia este pus acesta, un fragment dintr-o carte aflată pe noptiera iubitei sale Maga, aparţinând lui Pérez Galdos.
Dincolo de artificiul grafic, consecinţele în plan estetic sunt numeroase, căci, în acest fel perspectivele se multiplică, iar personajul devine realmente ceea ce citeşte, în ciuda eforturilor sale de a se distanţa de text. Distanţa estetică se impune, totuşi, căci Horacio detestă literatura lui Pérez Galdos care însă nu e preferată nici de Cortázar – care, de asemenea, nu se identifică, nici măcar ca viziune ori voce narativă, cu personajul. Nu va fi deci o surpriză monumentala invenţie lingvistică („el giglico“) pe care Cortázar o pune în scenă, cu o uluitoare artă, în capitolul 68, plin cu aluzii erotice, dar deopotrivă livreşti, Şotron reprezentând în acest sens, la nivelul impunerii unui limbaj amoros propriu, replica dată peste decenii proiectului lui Marcel Proust din În căutarea timpului pierdut, mai precis celebrului „faire catleyas“ din O dragoste a lui Swann. Numai că fragmentul în cauză nu rămâne pur exerciţiu retoric, ci devine (şi) modalitatea lui Cortázar de a se raporta la câţiva mari poeţi latino-americani, de la Rubén Darío la Nicolás Guillén, aşa cum, anterior, procedase cu Ungaretti, ale cărui versuri, ca şi cele ale lui Antonio Machado sau Octavio Paz sunt repetate de mai multe ori pe parcursul romanului. Cartea se transformă, astfel, în veritabil desen, în figuri – retorice, poetice, discursive – care se întretaie şi îşi răspund, ca într-un cor pe mai multe voci, Şotron fiind şi o naraţiune corală, dar în alt sens decât, de pildă, Casa Verde, a lui Mario Vargas Llosa. Personajele (mai cu seamă Horacio), ca în marele romantism, dar şi ca în extraordinarul roman al lui Juan Rulfo, Pedro Páramo, aud glasuri sau văd desene imaginare acolo unde ceilalţi nu percep nimic. Iar Morelli subliniază, în notiţele sale, un pasaj din Robert Musil care rezumă situaţia: „Pentru mine, lumea e plină de glasuri neauzite“. Nimic altceva decât „singurătatea sonoră“ şi „muzica tăcută“ din creaţia lui Góngora sau a lui San Juan de la Cruz.
Chiar personajele îşi răspund, peste timp, unele altora, Talita devine o nouă ipostază pentru Maga, iar Traveler însuşi e un alt Horacio, căci tema dublului l-a preocupat îndeaproape pe Cortázar. De aici prezenţa câtorva simboluri esenţiale, adevărate obsesii pentru textul de faţă: oglinzile (nu neapărat borgesiene, căci Maga e cea mai potrivită oglindă, cea care îi arată lui Horacio toate eşecurile şi îi evidenţiază incapacitatea de a trăi, în încercarea disperată de a înţelege lumea, fără a o vedea vreodată cu adevărat), ferestrele (locul de unde spaţiul infinit se deschide în faţa oricui, mai ales în faţa lui Horacio), cheile – inclusiv cele de lectură. Totul trimite, desigur – şi o face în mod clar – la literatură, de aceea punţile se multiplică spre final, căci literatura devine, ea însăşi, puntea prin intermediul căreia omul se poate apropia de semenii săi. Poate că singura care îl ajută cu adevărat să facă acest lucru, după cum scrie şi Octavio Paz în câteva versuri, citate în Şotron: „Paşii mei de pe această stradă/ răsună pe o alta“.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper