Reîntâlnire la Operă cu Ştefan Pop şi Tatiana Lisnic

Un articol de COSTIN POPA

Doi cântăreţi formaţi la Academia de Muzică „Gheorghe Dima“ din Cluj-Napoca şi deveniţi artişti internaţionali, soprana Tatiana Lisnic şi tenorul Ştefan Pop, s-au aflat din nou pe scena Operei Naţionale Bucureşti în acelaşi titlu pe care l-au mai abordat acum doi ani, Elixirul dragostei de Donizetti. Aşa cum au demonstrat şi la precedenta apariţie, cei doi au probat şi acum că reprezintă un cuplu artistic de valoare, rodat în interpretarea unor personaje precum Adina şi Nemorino, cărora le-au restituit întregul profil caracterial, cu dăruire şi interpretare vocală atractivă.

Tatiana Lisnic dispune de un glas încărcat cu seducător lirism, agil şi luminos, de pătrunzătoare sonoritate. A conturat o eroină pe cât de şăgalnică, pe atât de capricioasă, dezinvoltă şi plină de şarm. Vocea a redat cu profesionalism dificilele portative donizettiene, pe care le-a înzestrat cu frumos legato şi accente de culoare. Stăpâneşte un cantabile exemplar. Dificultatea şi, mai ales, lungimea rolului s-au văzut către final, când aria Prendi, per me sei libero şi duetul cu Nemorino au fost mai puţin convingătoare ca expresie, iar ultimei acute i-a fost întrucâtva afectată stabilitatea.
Lui Ştefan Pop rolul îndrăgostitului perpetuu îi vine ca o mănuşă. A jucat fără rezerve, a fost mobil (cu toată corpolenţa! hm!), super-simpatic şi expresiv. A propus un Nemorino „du chair et du sang“, deloc idilic, cu adresări vehemente când era cazul (îmi amintesc recitativul şi duetul Venti scudi cu Belcore), în care – ca şi în alte locuri – s-a întrezărit orizontul unor abordări spinto. Viitorul trebuie însă prudent cumpănit, dată fiind tinereţea artistului. Ştefan Pop simte fraza italiană cu toată puterea, căreia îi picură, pe alocuri, sonorităţi catifelate.
Din punctul de vedere al emisiei vocale l-am găsit într-o bună formă şi, important lucru, într-un progres evident ca omogenitate pe întregul ambitus, care evită acum, în mare măsură, sunetele tremolate. Artistul deţine un potenţial liric important şi perfecţionările trebuie să-i stea în preocupare, în sensul unei proiecţii mai incisive de glas, depărtate de emisia „în spate“ şi al evitării unor sunete mai „deschise“. Mă gândesc acum, ca pildă punctuală, numai la vocala „e“ din fraza „…non chiedo“ a ariei Una furtiva lagrima, o pagină celebră, altminteri cântată nuanţat, cu tentă „piangendo“ şi cu un final măiestrit, forte-diminuendo-crescendo-forte… „d’amor“.
Doi baritoni, solişti ai teatrului bucureştean, Daniel Filipescu şi Vicenţiu Ţăranu, au fost interpreţii personajelor Belcore şi Dulcamara, acesta din urmă destinat unui bas. Distribuirea incorectă a dus la uniformizarea culorilor de voce, în mod special alese contrastant de compozitor. Totuşi, caracterul buf a fost prezent, graţie bunei pregătiri muzicale şi stilistice a celor doi, Daniel Filipescu urmând un traiect ascendent pe parcursul serii, după o primă arie, Come Paride vezzoso, mai estompată, iar Vicenţiu Ţăranu remarcându-se îndeosebi în marea arie de intrare, Udite, udite, o rustici şi în barcarola La Nina gondoliera e il senator Tredenti din actul secund. În micul rol Giannetta a fost distribuită soprana Cristina Eremia.
Dirijorul clujean Cristian Sandu s-a remarcat încă o dată ca stăpân serios al fosei şi al platoului, care a prins în integralitate spiritul donizettian, prin alerteţe de tempi şi vervă. Accelerările au solicitat atenţia corului, surprins doar la începutul actului al doilea, însă decalajul rezultat a fost rapid soluţionat. Poate influenţat de… semiobscuritatea ciudată în care se desfăşoară întreaga acţiune (regia: Marco Gandini, lighting design: Virginio Levrio), corul a fost deseori apatic, dirijorul cerându-i sonorităţi potrivite, mai ample. O bună reuşită a ansamblurilor a fost stretta Allegro vivace ce încheie primul act.
Pe scena Operei Naţionale Bucureşti au evoluat, aşadar, trei oaspeţi foarte buni. Îi aşteptăm oricând şi în alte titluri.

opera

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper