Realitatea muşcă la comanda poetului

Un articol de TEODORA DUMITRU

Acum câteva săptămâni, le cam plângeam de milă optzeciştilor – în speţă Cărtărescu şi Iaru – că au ajuns să fie material didactic pentru diferite interese de pe scena culturală actuală, fără să se poată bucura sau protesta; mai degrabă pacienţi decât agenţi.

Mă tem însă că n-aveam întru totul dreptate: poate astfel stau lucrurile pe scena culturală, dar pe cea politică sigur scriitorul e un agent de luat în seamă. Aşa rezultă din interviul luat recent lui Mircea Cărtărescu de Nicolas Cavaillès şi apărut în numărul din 1/ 15 mai a.c. al bilunarului francez Quinzaine littéraire. Scriitorul român e chestionat aici în privinţa circumstanţelor absentării sale de acum doi ani de la Salonul Internaţional al Cărţii de la Paris, care pot fi sintetizate astfel: Cărtărescu a protestat, lipsind de la acel eveniment major, împotriva „loviturii de stat” organizate în vara lui 2012. Şi gestul n-a fost în zadar: „a beneficiat de o mare vizibilitate şi a contribuit la eşuarea respectivelor tentative” de răsturnare a preşedintelui Băsescu. Aşadar (alături, fireşte, de alţi intelectuali şi scriitori), Mircea Cărtărescu s-a pus contra  loviturii de stat şi a reuşit! De atunci, Justiţia merge mai bine, spune el în interviu, iar autorul puciului (a.k.a Voiculescu) zace în prizon. Tăifăsuind mai departe despre Levantul, scris între 1987 şi 1988, aceeaşi poveste: „era un poem îndreptat făţiş contra tiranului”, se confesează autorul român. Să se mai mire cititorii francezi că tiranul căzu peste nici măcar un an? Faptul că poemul Levantul n-a fost publicat decât după 1989 a contat, se pare, prea puţin: odată legate cuvintele în bucătărioara lui de bloc comunist – cele şapte mii de alexandrini scrise dintr-un foc, fără nici un plan, fără nicio corectură, curată inspiraţie divină! – odată legate cuvintele deci, vraja s-a prins, destinul a fost provocat, nu mai era nevoie de tipar. În rest, când e stimulat să peroreze despre poezie, Cărtărescu pretinde că aceasta s-ar găsi pretutindeni în realitate sau că orice realitate conţine poezie mai mult sau mai puţin revelată (cu excepţia majorităţii culegerilor de versuri): pusă la teasc, orice, dar orice realitate ar lăsa un suc numit poezie. Atunci înseamnă că şi puciul de mai an sau alte mizere fapte din politică au mâzga lor de poezie, că trebuie răsfrânte cu acelaşi patos creator ca şi iubirea, ca şi principiul incertitudinii al lui Heisenberg. De ce atâta furie, atâta protest contra politicii, pardon, contra realităţii? Dacă realitatea muşcă la comanda poetului, politicului nu-i mai rămâne decât să dea din coadă. Aştept deci de la Cărtărescu un volum de idile inspirate de viaţa politică actuală, în tot ce are ea mai sumbru – deci mai poetic. Sau măcar unul de ocări – dar să fie în metrul potrivit.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper