„Pur şi simplu le-au căzut solzii de pe ochi“

Un articol de Cristina Rusiecki

Radu Macrinici în dialog cu Cristina Rusiecki

 

Cristina Rusiecki: Acum douăzeci şi trei de ani creaţi primul festival internaţional de teatru din România: ATELIER. V-aţi gândit pe vremea aceea că va ajunge la ediţia a XXII-a? A fost de la început gândit ca un proiect pe termen lung sau continuitatea sa a fost rezultatul succeselor înregistrate?
Radu Macrinici: Nu, categoric că în 1992 nu mă gândeam să bat recorduri cu Festivalul ATELIER. Dovadă că în anul următor l-am şi întrerupt pentru un lung moment de reculegere, care a durat până în 1994. Fusese o scurtă nebunie şi începeam să mă gândesc dacă are vreun rost să-l continui. Aveam douăzeci şi opt de ani, eram proaspăt director la Teatrul „Andrei Mureşanu“ din Sfântu Gheorghe, moştenisem o trupă care număra cinci actori şi tot ce-aveam în cap era să inventez un eveniment care să scoată teatrul în lumină. Faptul că Festivalul ATELIER a apărut aşa, din nimic, şi că a funcţionat – şi cred că încă mai funcţionează şi astăzi – ca o locomotivă care a tras teatrul după ea ţine de flerul meu nativ, de context, de profilul său inedit şi mai ales de faptul că teatrul românesc avea urgent nevoie – şi aici chiar că nu spun lucruri mari – de un festival cu un asemenea profil. Îi mulţumesc şi acum teatrologului Valentin Dumitrescu care m-a determinat să încep acest proiect într-o vreme când construcţiile durau cam cât zidurile mănăstirii din celebra baladă.

C.R.: ATELIER s-a întors în oraşul în care s-a născut, unde, de altfel, au avut loc şi cele mai multe ediţii. Ce a însemnat festivalul pentru Sfântu Gheorghe?
R.M.: Aşa cum scriam şi în revista festivalului, după douăzeci şi trei de ani de la prima ediţie a ATELIER-ului şi în primul rând datorită acestuia, Teatrul „Andrei Mureşanu“ este un loc despre care încă se mai vorbeşte şi se scrie, a fost şi încă mai este invitat la festivaluri importante şi, mai ales, l-a lansat pe Radu Afrim, unul dintre cei mai importanţi regizori din istoria teatrului românesc. Nu în ultimul rând, existenţa Festivalului ATELIER la Sfântu Gheorghe a adus din nou publicul la teatru, a contribuit la emanciparea repertoriului Teatrului „Tamási Áron“ din acelaşi oraş şi a unui alt important regizor contemporan – şi l-am numit aici pe Bocsárdi László.

C.R.: Care sunt cele mai mari succese înregistrate de Atelier şi care au fost cele mai importante urmări pentru teatrul românesc?
R.M.: În afară de faptul că ATELIER-ul de la Sfântu Gheorghe a generat apariţia altor festivaluri cu un profil asemănător, e clar că el a făcut mult bine creatorilor şi criticilor de teatru din România şi mai cu seamă celor care au înţeles că, aşa cum l-am gândit eu, el a însemnat în primul rând a căuta (citeşte: a risca) şi nu a găsi cu orice preţ (citeşte: a încremeni confortabil în noile paradigme), a descoperi mutaţiile produse la nivelul textului de teatru, al regiei, al scenografiei, al coregrafiei şi al artei actorului şi, nu în ultimul rând, crearea unei trambuline pentru companiile independente şi tinerii artişti interesaţi de experienţele novatoare. Sigur, ar fi fost mult mai safe ca, de-a lungul celor douăzeci şi două de ediţii, să fi invitat mai multe spectacole din străinătate, mult mai aplicate pe ideea ATELIER-ului, astfel încât festivalul „să-mi iasă“, iar critica de teatru să-mi acorde mângâierea de rigoare. Dar eu am preferat să risc cu ai noştri, am vrut să caut cenuşăresele teatrului românesc şi să le invit să încerce pantoful de forma literei A. Acel „A“ de la atelier, avangardă, atitudine, acţiune, acceleraţie, actualitate şi mai ales de la Actor. Ştiu că nu mi-a ieşit întotdeauna, dar m-am bucurat chiar şi atunci. Am ştiut că undeva, într-un teatru uitat din provincie, se trezise, odată cu participarea la ATELIER, interesul pentru experiment şi căutare. Şi asta nu-i puţin lucru. Dar, mai presus de toate, festivalul a însemnat emanciparea spectatorilor din oraşele prin care a trecut. Pur şi simplu le-au căzut solzii de pe ochi.

C.R.: Cel puţin trei spectacole din actuala ediţie, Tihna, Ţ(T)ara mea (pe texul scris de dumneavoastră) şi Colibri se referă la traumele lăsate de comunism sau de un sistem dictatorial. Este pur şi simplu o întâmplare selecţia celor trei spectacole sau aţi simţit că acum contextul o cere? Sau consideraţi poate că a venit vremea ca ţ(t)ara să se vindece?
R.M.: Aş mai pune pe lista dumneavoastră şi spectacolul Frica, după textul lui Matei Vişniec, şi poate şi Distopie, în mod sigur, Kampf. Mă bucur că aţi remarcat această particularitate a selecţiei, pentru că, într-adevăr, am vrut să pun un reflector de urmărire pe un trecut care ţine morţiş să devină prezent, cu şanse mari de a-l regăsi şi în viitor. Răul e proteic, are mai multe stări de agregare, de aceea rezistă şi se reinventează mereu. Din păcate a-l numi doar nu e suficient. Aici teatrul are limitele lui, ceea ce unii încă nu vor să accepte. Teatrul poate doar să declanşeze în noi resorturi şi să ne inspire atitudini. Dar niciodată nu va face ceea ce trebuie să facem noi.

C.R.: Dacă aţi scrie o nouă parabolă, partea a doua de la Ţ(T)ara mea, după douăzeci şi cinci de ani de la căderea comunismului, ce tară aţi alege să trataţi acum, câtă vreme, slavă Domnului, tortura nu mai e un subiect de actualitate în România?
R.M.: Aş scrie despre frică. Frica nu ne-a părăsit niciodată, îi place aici şi – vorba criticilor de teatru – caută mereu modalităţi noi de expresie. Frica e una dintre marile boli ale omenirii, dar, spre deosebire de acestea, ea nu va fi eradicată niciodată, pentru că mereu a fost nevoie de prezenţa şi de puterea ei. Poate că tortura fizică nu mai e un subiect de actualitate, dar frica e cu siguranţă unul. Da, aş scrie despre frică, despre formele ei subtile cu care ne învăluie existenţa. Mă gândesc acum că ne-au rămas, în fond, atât de puţine prilejuri de a ne manifesta curajul. Mizele sunt tot mai mici, marile provocări au dispărut, s-a spus aproape totul, noul a devenit un criteriu estetic – şi etic, din păcate –, tunelul în care trăim are un ecleraj din ce în ce mai sofisticat, dar capătul lui nu se mai vede. Un teritoriu ideal pentru acest prădător perfect care e Frica.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper