Poveştile… reale ale satului de altădată

Un articol de CIPRIAN VOICILÃ

Anul trecut, mai prin vară, am ajuns în ţinutul Buzăului într-un grup de cercetători şi prieteni de la Muzeul Ţăranului Român. Motivul era cât se poate de atractiv: urma să identificăm şi să culegem rămăşiţele unui univers cultural, spiritual, specific satului arhaic românesc. Să investigăm cu instrumente specifice etnografiei şi antropologiei culturale patrimoniul imaterial al zonei socio-etnografice a Buzăului. Proiectul se numeşte „Cercetare aplicată pentru dezvoltarea sustenabilă şi creştere economică urmând principiile geoconservării: În sprijinul iniţiativei Geoparcul UNESCO – Ţinutul Buzăului“; are ca aplicant principal Institutul de Geodinamică „Sabba S. Ştefănescu“, al Academiei Române, ca partener Muzeul Naţional al Ţăranului Român, se va desfăşura între 1 iulie 2014 şi 30 aprilie 2017 şi este finanţat de European Economic Area Financial Mechanism (EEA GRANTS) şi de Ministerul Educaţiei Naţionale (România).
Mai întâi în echipă extinsă (împreună cu Anamaria Iuga – cercetător, Magdalena Molnar – muzeograf; Maria Mateoniu – cercetător, Ana Pascu – muzeograf, Rodica Marinescu – redactor, Cosmin Manolache – muzeograf) am luat pulsul terenului. Prin interviuri semi-structurate am aflat poveşti interesante despre chihlimbarul de Colţi, am vizitat chiliile rupestre de la Aluniş, ne-am dat întâlnire cu trovanţii de la Ulmet, cu muntele de sare – grunjul – de la Mânzăleşti şi ne-am bucurat de peisajul mirific din Bisoca. Ulterior am revenit pe teren în grupuri restrânse şi am aflat o mulţime de legende locale despre toponimie, comori, virtuţile chihlimbarului, eroi locali (haiduci precum Gheorghilaş), reţete autohtone, practici magice, obiceiuri familiale şi calendaristice, ocupaţii şi meşteşuguri tradiţionale.
Vă voi împărtăşi acum câteva poveşti şi credinţe despre iele şi despre locurile rele, urmând ca într-un articol viitor să descoperim câteva aspecte neştiute ale chihlimbarului şi câteva elemente din mitologia care înconjoară protector şi fascinant comorile.
Despre iele, din antologiile de folclor românesc, aflăm o sumedenie de lucruri. Că poartă mai multe nume: Milostive, Zâne milostive, Doamne, Domniţe, Fetele codrului, Sfinte, Şoimane, Albe, Muşate. Că li se înfăţişează muritorilor ba sub forma unor fecioare frumoase, ba ca nişte babe urâte. Unii credeau că merg din loc în loc de Rusalii, alţii credeau că şi în alte zile. Nici originea lor nu e sigură: unii credeau că ar fi fiicele lui Rusalim-Împărat, alţii că l-ar fi avut ca tată pe Alexandru Machedon. Prin Oltenia se credea că ielele sunt şapte la număr şi că sunt extrem de frumoase. Nu le puteau vedea decât oamenii curaţi la suflet. Zboară pe la miezul nopţii pe deasupra caselor, îmbrăcate în zale, având clopoţei la picioare şi vestind astfel pe ce om rău îl vor pedepsi. Pedepsele erau variate: unora le legau limba, altora le luau minţile, iar pe alţii îi poceau „luându-le“ mâinile sau picioarele, nu înainte de a-i atrage prin cântecul lor şi de a juca în jurul lor hora de trei ori. Ţăranii aveau şi o serie de practici apotropaice prin care ţineau ielele la distanţă: credeau că de gospodăria în care un cap de cal stă atârnat în par iele nu se ating. Nici de omul care purta asupra lui usturoi sau pelin. Este limpede că pentru ţărani ielele erau nişte fiinţe sacre, în sensul lui Rudolf Otto. Ele sunt fascinante (mysterium fascinans) şi înfricoşătoare (mysterium tremendum). Cert este că în vremurile noastre post-comuniste ielele nu prea se mai arată. Problema a apărut odată cu industrializarea şi cu electrificarea satelor. Cu ani în urmă Irina Nicolau îmi povestea că l-a întrebat pe un ţăran de ce nu se mai arată aşa des ielele. Răspunsul nu s-a lăsat mult aşteptat: pentru că atunci când zboară… se împiedică de firele de la stâlpii de electricitate.
Legătura dintre iele şi locurile rele este simplă: locul unde au jucat ielele este un loc rău. Sunt mai multe specii de locuri rele: locul abandonat (casa părăsită), locul unde a fost îngropat un strigoi, locul unde s-a petrecut o faptă nelegiuită sau locul unde s-a ridicat volbura sau vârtejul, locul asupra căruia stă un blestem. Contactul cu un loc rău îţi poate aduce boală, necaz, paralizie, nebunie. Dacă există locuri rele, există şi locuri ferite, cum ar fi vatra şi grădina. Un loc ferit este un loc bun care nu poate fi transformat într-un loc rău.
Acum gata cu teoria. Vă las în compania poveştilor.
Un loc blestemat
şi câteva întâmplări cu iele
Dumitru Nica, din Colţi: De exemplu, aicea este Dealul Martiriei sau martiriilor, unde se zice că este şi un loc blestemat. Este pe hotarul comunei. Nu se ştie cine l-a blestemat. Ceea ce vă spun am trăit eu personal. Dar mi-am dat seama mult mai târziu că e loc blestemat. De ce? Că aici au murit doi oameni – e o stâncă mare – plus în jur de vreo 150 de oi care s-au aruncat de stânca aceasta. Este o stâncă care se întinde, aşa, pe vreo 400 de metri şi e foarte abruptă în partea de nord, în nord-vest, aşa, foarte abruptă, 30-40 de metri. Plus că iarna se mai întâmplă accidente de animale sălbatice, foarte multe animale sălbatice sar acolo şi-şi găsesc sfârşitul. Vedeţi dumneavoastră, că eu când am auzit de locul acesta, aveam exact 11 ani. 11 ani neîmpliniţi. Şi cum s-a întâmplat? Eu sunt dintr-un sat de sus de-aici, spus Muscelul Cărămănesc, şi făceam ciclul gimnazial la Gura Teghii. Unchiul meu a fost învăţător la Gura Teghii – învăţătorul Damian. Şi făceam naveta. Sâmbăta veneam, duminica plecam, că stăteam la unchiu-meu acolo. Şi treceam prin pădurile acelea. Şi mama mea – Dumnezeu s-o ierte – mă însoţea printr-un loc, era un loc undeva cu o pădure deasă, deasă. O pădure care fusese tăiată şi era foarte mult lăstar din acesta. Şi cărarea era îngustă şi treceai aşa, te furişai aşa. Mi-a fost teamă şi mereu mi-era teamă. Şi venea şi mă trecea de pădurea asta şi mă suia până într-un deal acolo, de la care mă purta cu vorba: „hai că uite n-am plecat, hai că sunt aicea încă, hai, hai“, mai chiuiam şi eu, mai strigam… Şi într-una din zile, la sfârşitul lui octombrie, începutul lui noiembrie – era o toamnă din aceasta friguroasă, mohorâtă – zice, să te scoli mai de dimineaţă – mi-a spus seara – că plecăm mâine de dimineaţă la… te duci de dimineaţă că mai târziu am treabă. Şi nu pot să merg cu tine. Mi-am făcut desăguţa, am plecat, a mers cu mine până în dealul respectiv, era în jur de nouă cred sau mai târziu Şi am stat acolo. E, coborâm, m-a prins acolo la poalele Martiriei – că despre asta e vorba – m-a prins o ceaţă! A venit o ceaţă din toate părţile, n-am mai văzut nimic. Picase frunza din pomi, din arbori aşa şi nu se mai vedea cărarea. Fusese, cred, şi o brumă groasă din asta aşa, asta explică de ce, şi n-am mai văzut. Şi am ţinut tot la dreapta, tot la dreapta, să nu mă duc… era un loc mai râpos, mai cu stânci, mai aşa şi tot am ţinut dreapta şi am văzut că urc. Se urca, dar unde era cărarea pe care mergeai era cam pe culmea de nivel. M-am tot dus şi m-am pomenit în faţa unei stânci, adică deasupra unei stânci, nu în faţa unei stânci. Da, mi-a apărut în faţă o stâncă. Cum te uitai de-aicea te lua groaza că şi acuma când te uiţi aşa… Şi m-am speriat, am luat-o pe lângă stâncă la vale, la vale. Nu ştiam, deşi poate am trecut de sute de ori, dar pe la 200 de metri de ea, dar nu m-am dus niciodată deasupra acolo să văd. Şi am început să strig, să plâng, să strig. La care mi-a răspuns o voce de femeie. „Vino aicea, vino pe-aicea, vino încoace“ şi tot purtam legătura aceasta prin vorbe. „Sunt aicea, hai că nu plec, hai că te-aştept“. „Ai grijă să nu cazi“ – mă rog, chestii. Şi la un moment dat, mergând pe lângă stâncă, am găsit un loc pe unde puteam să trec. Un loc larg de un metru, aşa, de un metru, mai puţin de un metru. Vreo optzeci de centimetri. Culmea stâncoasă… Şi pe aicea aşa am făcut câţiva paşi, m-am aşezat pe fund, oricum erau câteva trepte, m-am dus pe un pârâiac micuţ şi pe urmă iarăşi şi m-am dus la baza stâncii. Nu la colţul ei jos, ci la baza stâncii. Acolo am dat de poiană. Şi am strigat iarăşi că nu mai ştiam. Mi-a răspuns, acuma răspunsul, ecoul era mai aproape. Şi când am ajuns acolo: o călugăriţă. M-a întrebat ce s-a întâmplat, unde mă duc. I-am spus eu plângând că mă duc la Gura Teghii. „N-are nimica. Hai încoace, haide“. Şi m-a dus la o clădire – practic acolo era un schit de călugăriţe. În Poiana Cozanei, cum îi spunem noi. Asta se întâmpla în ’52. Şi mă duce la stareţă. Eu habar nu aveam cine e. „Da, ce e?“ Cu lacrimi, mă ştergeam pe ochi… „Ce s-a întâmplat?“ Şi îi spune, a greşit drumul, aşa, aşa. „Ei, zice, lasă că rămâne aicea şi mâine dimineaţă, când trec muncitorii la lucru – că treceau muncitorii la lucru, la pădure, la Văleanca, la Hânsaru – mâine dimineaţă, când trec, merge cu ei“. Eu am început să plâng. Şi atunci maica stareţă – că era maică stareţă – zice, „du-l până la Zimnici, la drumul ăsta“, şi i-am spus: „dacă ajung la drum, ştiu să mă duc“. Dar ce spune măicuţa? Zice, „dar a trecut pe la locul blestemat“. Locul blestemat. „Vino încoace.“ M-a pus, am îngenuncheat: „zi-i două rugăciuni“. Am zis două rugăciuni, m-a mângâiat pe cap… „Gata!“ A rămas locul blestemat, a rămas această (amintire) în mintea mea ca mult mai târziu – asta era în ’52 –, prin ’70, ’69 aşa, cu ocazia vânătorilor să trec pe aicea şi să trec şi pe la locul blestemat. Nu cu intenţia să trec neapărat pe acolo, dar cu vânătoarea. Deci m-am dus pe acolo. Acolo sigur că erau numai laţuri din acestea de prins animale sălbatice. Cineva se dusese şi doborâse un mesteacăn exact peste astea. Şi animalul era nevoit să se lase în jos, să treacă prin laţurile astea puternice şi să se ridice în sus. Şi după asta mi-am zis că este cu adevărat un loc blestemat: mai acum 10 ani, 15 ani am făcut legătura că e cu adevărat un loc blestemat, când acolo, de stânca aia, au căzut doi inşi şi au murit. Exact ce am păţit eu. Au venit dintr-un sat să treacă în alt sat. Zăpadă, negură, ceaţă. Să vedeţi: unul din ei s-a dus tot aşa, până deasupra stâncii, deci cam 400 de metri, s-a întors, paralel cu urma care s-a dus, a venit tot la locul de unde plecase şi-a plecat înapoi încă vreo câţiva metri faţă de dâra de care se dusese când venise, s-a dus deasupra şi de acolo a picat. Nu era sinucidere că omul nu s-a sinucis, dar s-a dezorientat… Bine, că locul e legat de martirii care veneau din Extremul Orient, cei care erau prigoniţi ca fiind creştini, şi se retrăgeau. Că, de aceea, din dealul mănăstirii, acolo jos, sunt aşezările astea rupestre.
Copil fiind, la noi s-a vorbit foarte mult de apariţia ielelor. Foarte mult. Cum apar, ce trebuie să faci. În satul unde am stat eu acolo există o intersecţie cu opt drumuri. Cu cărări, cu astea… Dar spaţiul era foarte mare, ca un sens giratoriu. Eu, copil fiind, toată lumea ne păzea să nu întârziem, să nu înserăm, să trecem prin locul acela că apar ielele. Acuma, mi-am zis eu mai târziu, că ăsta era şi un mijloc de a speria copiii să nu mai stea cu vitele până târziu, ştiţi? Că trebuia să… „Băi, gata, hai repede că ne prind ielele!“ Iar un amic de-al meu cu care păşteam vitele împreună – că am stat la ţară, părinţii mei au făst agricultori şi mă rog… aveam boi, vaci, oi, capre, de toate aveam şi trebuia să merg cu ele. Şi aveam un tip din ăsta care ştia foarte multe basme. Când se lua să povestească el cu basme, cu chestii şi cu ielele şi să-mi spună… Mi-a spus cum l-au prins ielele, că de atunci nu mai înserează şi nu mai trece. El avea şi mai mult teren acolo, unde trebuia să vină şi să treacă pe la locul cu iele. „Şi cum ai scăpat?“ „Domnule, zice, fii atent că am învăţat şi de la părinţi, mi-au spus părinţii că ele vin, dar vin în cerc, te înconjoară într-un dans din acesta al umbrelor. Trebuie să te închini, să îngenunchi cu capul la pământ, să te închini şi dispar“. „Şi aşa ai făcut?“ „Aşa am făcut“. Şi într-una din seri – deci nu mai treceam prin zona cu iele… ăsta avea boală să stea cu vitele… Şi aşa era bine, vitele mâncau până ce asfinţea soarele. Şi într-una din primăveri aşa, apăruse luna la o suliţă – vorba bătrânească – se ridica luna, ştiţi? Şi mergând către casă, discutam. V-am spus că ăsta era mare povestitor. A murit, Dumnezeu să-l ierte – era mai mare cu un an ca mine. La un moment dat – deci mergeam pe un drum adâncit aşa. Datorită eroziunii se săpase mult şi parcă era un şanţ, aşa, mare săpat special. Şi pe o parte şi pe alta se mergea… deci era drept. Dar datorită eroziunilor se dusese un metru şi ceva în jos casa. Şi acolo era drumul, făgaşul drumului. Şi la un moment dat – că n-am văzut numai unul, am văzut amândoi – în faţă (era) un tip care mergea pe culme, pe deasupra drumului. Noi i-am dat bună seara înainte de a veni pe drept noi, să treacă prin dreptul nostru. Bună seara, amândoi, în cor. Nu ne-a răspuns, dar a dispărut. Şi-am fugit din asta… ne-am ridicat că erau trei paşi să te ridici. Ne-am uitat (apoi) în jos acolo. Acolo era o plantaţie de pomi, dar şi rari, de pruni. Ne-am uitat, n-am văzut nimic. Am venit, am spus acasă: uite, domnule, aşa, aşa, am văzut. Taică-miu a râs de mine. A rămas că avea înfăţişarea unui soldat, cu chipiu din ăla – că mai târziu am văzut chipiuri din astea, că în armată am văzut chipiu că am făcut cu chipiu de-al lui Stalin. Pe urmă am văzut chipiurile acelea ale armatei române, cum erau pe-atunci. Practic, cum sunt şi acum, chipiuri din astea, pe la garda de onoare, pe la… Şi asta am văzut. Poate să fie că era după război. Poate să fi fost un soldat din ăsta. Dar dacă era să se eschiveze de noi, dispărea mai înainte, că raza vizuală era destul de mare. Se putea… (Amintirea asta) am păstrat-o. Am păstrat-o. Asta o ştiu, o pot spune. Altceva n-am mai auzit. Dar era şi în vorbirea populară: lua-te-ar ielele, făcea-ţi-ar ielele… Şi în vorbirea curentă, populară se întrebuinţa foarte des cuvântul de: eşti ca o ielă, faci ca o ielă.
Eu dacă v-aş spune un lucru, aţi râde de mine. Nici astăzi nu ştiu ce mi s-a întâmplat.
Eram în curte. Mai am o curte dincolo de drum. Şi într-o zi de Rusalii – că se zice să nu faci nimica, să nu dregi . Şi nu m-am astâmpărat. Am tot ciocănit pe-acolo. Soţia mea mereu îmi spunea: „măi, mai stai!“ „Măi, râde lumea de tine!“ Asta era o zi în cursul săptămânii, Rusaliile astea. Şi, domnule, dădusem la porci şi mă întorceam cu găleata goală către casă, către poartă, să ies. Şi-am primit o lovitură în spate de am venit jos. Am venit grămadă. M-am ridicat. Foarte greu m-am ridicat. M-am uitat înapoi. N-am văzut nimic. Absolut nimic. Am zis: mi-a dat cineva cu o lopată aşa că exact … Mi-a dat cineva cu o lopată, cu ceva, cu un par, cu ceva. Din spate nu avea de unde să vină că e gardul înalt, câinele ar fi lătrat… I-am spus soţiei. „Hai că ţi s-a părut!“ Bă, cum mi s-a părut, că mă doare şi acum!
Aşa… Şi cum le descriau pe iele? Ca fiind nişte umbre fără contur. Aşa cum văzusem şi noi, practic, militarul Acela, că numai conturul îl vezi. Deci nu are o faţă umană. Nu apare ca un om cu profil, cu chestii… Nu. O umbră care nu se distinge. Şi că – vorbeau în special, babele, bătrânele – că sunt numai femei, că poartă fuste lungi, cu marame şi că indiferent unde te-ai afla să nu intri în jocul lor. Că nu apare numai una, ştiţi? Că de aceea le şi zice iele. Ielele – deci mai multe. Aşa că să nu te încingi în jocul lor, să scapi, să ai credinţă în Dumnezeu, să te închini. Acolo era locul lor, unde se zicea că apar: la intersecţii. Da. Dar v-am spus că în vorbirea curentă la sat şi în special la noi, aicea, cuvântul acesta era foarte mult întrebuinţat.
Acelaşi loc blestemat şi…
alte iele
Dumitru Untea, din satul Aluniş, comuna Colţi: Martira (Dealul Martiriilor, n.m.) e aici. Staţi oleacă să vă spun. Eu am avut un vecin aci şi în ziua de Ovidenie, vecinul meu s-a dus la Nuc şi s-a dus şi un ginere al meu. Şi seara a băut, a stat la masă, că e hramul bisericii de la Nuc. Şi seara n-a mai venit.Ceilalţi au venit toţi, ăştia n-au mai venit. Ce s-a întâmplat? Vecinul ăsta al meu era mai mare cu trei ani şi el provenit tot din satul despre care v-am spus. Şi a venit femeia lui la noi şi mi-a spus că Mitiţă n-a mai venit. Îi zic că şi ginere-miu n-a mai venit. Ei au băut şi au plecat să vină acasă. Pe drum ei s-au rupt (n.m.: s-au despărţit), n-au mai ţinut cont unul de altul. Ginere-miu a apucat într-o parte şi ăsta într-o parte. ăsta a venit pe izlazul ăsta aicea până în pârâu. El vedea numai cu un ochi şi era o negură! Şi a strigat pe aciea şi n-a mai nemerit să vină acasă. A venit fii-sa cu nevastă-sa: „Nea Mitule, hai şi matale cu noi.“. Era un fir de zăpadă, dar puţină. Şi ne-am dus după el cu lumină cu felinare. Şi ducându-ne noi, i-am găsit urma pe marginea pădurii. Trecuse peste fagi, peste tulpini, şi a trecut, şi a trecut şi s-a dus la Vârful Martirilor. Şi acolo pe partea stâncă era o stâncă mare de piatră şi el a orbecăit mult pe lângă stânca aia. Şi am găsit o urmă de urs. „Mă, nu e urma lui, e urmă de urs.“ Şi am mai mers şi am mai căutat şi i-am găsit urma unde s-a urcat pe stâncă. Şi a fost neted şi s-a scăpat de pe stânca asta şi s-a dus în jos aici. Şi s-a dus într-o pădure acolo. Noi n-am putut să coborâm acolo că era prăpăstios. Am luat-o pe lângă stâncă în jos şi l-am găsit pe el acolo mort, mort, aşa, cu mâinile întinse. De ce îi zice „Dealul Martirilor“ nu pot să ştiu. Lumea spune că e loc blestemat acolo, de-aia s-a dus acolo. Şi ginere-miu s-a scăpat într-o cascadă de 8 metri adâncime. Norocul l-a salvat că cascada aia a fost plină cu frunză. Frunza aia l-a salvat că el a venit aerian de aicea pe stânca aia în jos şi a căzut în frunza aia. Acolo i-a rămas căciula şi a venit acasă pe la miezul nopţii. Şi (e) adevărat că, aşa cum am înţeles, e teren blestemat, de pe vremurile din trecut.
Domnule, ielele au fost ceva sfânt. Eu am fost argat la un om şi a avut grajd unde era cişmeaua aia, acolo. Acolo stâpânul ăla avea un grajd de 150 de oi şi eu eram argat la el, îngrijeam de ele. Şi avea un sălaj de vite acolo. Şi într-o noapte am lăsat oile acolo şi m-am dus acolo devale la grajd ca să dau la animale că pleca cu boii. Şi noaptea am plecat de acolo, nu erau ca acum animale să-ţi fie frică, şi am auzit pe sus, în treacăt aşa, cântând noaptea. Şi eu i-am spus lu’ stăpânul ăla: „Nea Gheorghe uite aşa, aşa.“ „Mă alea sunt ielele. Şi ai zis ceva? Cã dacă zici ceva, rămâi mut.“ „N-am zis nimica, bre.“„Mă, dacă mai întâmpini aşa ceva, să nu vorbeşti, cică rămâi mut.“. Şi apoi mi-am văzut de drum. N-auzeai ce cântau: auu, auu. Şi mergeau în jos.
Despre magia neagră practicată la răscruce de drumuri,
cruci, troiţe, locuri rele
Gheorghe Beşliu, primar în comuna Bisoca: Exista credinţa că la răscruce de drumuri, unde a murit cineva, se arată fantome. Acolo trebuia să se ridice o cruce că se arată ceva rău. Lumea aia de-atunci… Şi magia neagră se face tot la răscruce de drumuri, cu ouă de la găină neagră, în bălegar negru. Deci totul este: găină neagră, la răscruce de drumuri, în bălegar… negru. Şi era şi aici o zonă, spre Lacuri, spre mănăstire, spre Poiana Mărului, pe stânga. Unde au fost vechile chilii mănăstireşti. Zicea lumea că acolo se fac arătările. Se arată fantome. Şi le era frică la oameni că se arată ceva. Acum mai greu circulă oamenii pe acolo că este drumul pe de la deal. Povesteau oamenii că ieşea fantoma şi încerca să îi împingă în lac. Se zice că fantomele se arată la un loc cu blestem. Unde s-a întâmplat o crimă sau a murit cineva fără să îi facă cruce. De-aia se şi ridică crucile pe marginea drumului, unde a murit cineva.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper