Poeţi în grădinile lui Akademos din Balta Brăilei

Un articol de Alexandru Mihalcea

La sfârşitul anului 1959, în lagărul de la Salcia şi prin „coloniile“ – satelit: Strâmba, Stoeneşti, Băndoiu se aflau mii de deţinuţi politici; nu se ştie cu exactitate câţi, putem doar să bănuim, ţinând seama de cifra cunoscută mie direct – 1.200 la „Centru“. (Precizăm că termenul „colonie“ este un eufemism; cum era să le spună statul comunist pe numele adevărat, lagăre de exterminare?!). Alţi circa 1.200 de duşmani ai poporului îşi târau zilele pe bacurile Kastro, Gironde (ah, ce amintiri are autorul acestor rânduri despre nopţile în pântecul acelui şlep pe care fâlfâia pavilionul francez!) şi Yser. (Despre Periprava, lagărul din Deltă, există câteva date oficiale: în mai 1959 – 1.800 de deţinuţi, în 1962 – 2.509.)

La Salcia şi în împrejurimi trudeau la dig ori săpau canale de irigaţie indivizi periculoşi precum I.D. Sârbu, Sergiu Al-George, Al. Ivasiuc, Florin Pavlovici, dramaturgul Paskandi Geza, Mihai Ursachi, Matei Boilă, anglistul Mihai Rădulescu, istoricii Alexandru Zub, Dumitru Vacariu, Mihalache Brudiu; alţi ciumaţi precum Ovidiu Vasilescu, Max Bănuş, actorul Mitică Popescu, baritonul Ştefan Vasile, tenorul Ion Popescu-Loredan, sclipitorul Gaby Michailescu, impresarul Mariei Tănase, învăţatul preot ortodox Gheorghe Chiriac (doctorat cu Karl Jaspers), osândit la 15 ani fiindcă îi dăruise un palton unui fugar, li se alăturau în măreaţa operă de construire a celei mai bune dintre lumile posibile. Celebrul memorialist Ion Ioanid va veni, împreună cu doctorii Miltiade Ionescu şi Emil Căpraru, mai târziu.
Cât a durat epuizanta muncă la dig, bandiţii – hrăniţi de administraţie cu ciorbă de murături în alternanţă cu zeamă de ceapă putredă, plus un sfert de chil de pâine pe zi, şi zdravăn bătuţi seara în poarta lagărului dacă nu făceau norma, de fapt de nefăcut – nu se puteau gândi la conferinţe în baracă ori la învăţat limbi străine. Roaba şi hârleţul anihilaseră interesul pentru cultură, pentru învăţare, atât de detestat de comandantul hoţoman Mălăngeanu, un interlop sadea (din Bădălan? Din Brăiliţa?), şi de caralii dintre care unul singur, o glorie a tagmei, sergentul-major Grecu, ştia să numere din cinci în cinci fără să se poticnească, ştiinţă esenţială pentru număratul la apel sau la plecarea la muncă.
Prin octombrie ’60, o puternică epidemie de febră tifoidă a lovit populaţia lagărelor din Baltă. Nici nu se putea altfel, e chiar de mirare că nu izbucnise mai înainte. La Salcia, unde apa se aducea cu o saca – două butoaie gigantice, trase de boi mânaţi de nenea Avadic, un taciturn de etnie necunoscută – singura sursă era Dunărea Moartă, o derivaţie a fluviului. Apă mizerabilă, tulbure, cu filamente suspecte – dar n-aveam cum să n-o bem, alta nu era. Pe Dunărea Mare, la Luciu-Giurgeni unde era ancorat imensul bac Gironde, apa părea mai limpede – dar era infestată de bacili de febră tifoidă şi de fărâme infinitezimale din dejecţiile aruncate de pe vapoarele care treceau prin partea locului. A apărut şi leptospiroza, boală despre care medicii deţinuţi ştiau doar că ultimele cazuri fuseseră înregistrate spre sfârşitul secolului al XIX-lea, în Sicilia: ne-a venit de la şobolanii care se plimbau noaptea nestingheriţi prin barăci, unde veneau de la haznale. Cum, necum, s-a auzit „afară“ şi O.M.S. – la care România comunistă aderase – s-a scandalizat şi a cerut explicaţii. Cum partidul nu greşea nicicând, vinovaţii au fost căutaţi în cuibul de paraziţi de la Serviciul Medical al Direcţiei Penitenciarelor, trimişi să bată Balta cu pasul, să-i găsească pe bolnavi şi să-i izoleze. Ca şi când partidul, care le ştia şi le făcea pe toate, ar fi uitat subit că el poruncise să fim exterminaţi!
Aşa se face că vreo câteva sute de deţinuţi au fost scoşi din „focarul de boală infecţioasă“; eu am ajuns la spitalul din Constanţa, într-o selectă companie de arătări scheletice, cărora doamna doctor Bacalbaşa, care ne-a fost ca o mamă, şi grupul său de medici şi asistente (Sanda şi Vera) aveau să le redea înfăţişare omenească. Securiştii le-au explicat, „fireşte“, să se ferească de „aceşti mizerabili criminali, hoţi, delapidatori, violatori, drojdia societăţii“ – dar au uitat să le explice şi de ce nu au transmis direcţiei spitalului identitatea reală a pacienţilor, înlocuind-o cu porecle… conspirative. (Pe mine, de pildă, mă botezaseră „Cratiţă“, nu ştiu de ce, şi aşa am fost înscris în foaia de observaţie clinică; e drept că nu mă puteam opri din mâncat…) După care am fost duşi, febriştii, cum ni s-a spus, în lagărul de la Stoeneşti, cazaţi în două imense saivane cu pereţi de ceamur, acoperiş de stuf şi, pe jos, pământ plin de ce lăsaseră oile, scoase în grabă ca să le facă loc convalescenţilor. Era la o depărtare astronomică de ceea ce se numeşte aşezământ medical. Şi, totuşi, noi am considerat acele barăci infecte ca fiind o sucursală terestră a Edenului. În primul rând, pentru că nici un caraliu nu îndrăznea să intre acolo. Doctorii de la spital – la sugestia medicilor-deţinuţi, pacienţi şi ei – îi preveniseră pe securişti să nu se apropie de noi. „E boală infecţioasă, se poate transmite şi prin respiraţie, aerul e vector pentru bacili, se ia, poţi s-o duci acasă la nevastă şi copii, atenţie!“. Vector, bacili – vai de capul gardienilor cu asemenea cuvinte înfricoşătoare, spuse într-o limbă străină! Abia de mai vedeai picior de caraliu prin curte, necum să cuteze careva să intre… Înăuntru, să te ţii: franceză, engleză, germană, italiană, matematici, istorie, meditaţie religioasă – tot ce poate face banditul când domnu’ cadru nu-l poate supraveghea direct. De percheziţii ce să mai vorbim? Cine să îndrăznească să scotocească prin sarsanalele imunde, în paiele şi pleava din saltelele pe jumătate putrezite, în scorburile din stuf, cine să cerceteze fundul gamelelor ori talpa bocancilor, reinventare în miez de secol XX a tabulei cerata pe care alumnii Romei antice scriau cu stilus-ul. (Tehnologia fiind, totuşi diferită, noi lucram cu tabula saponata – suprafaţă umedă, săpunită prin frecare cu minusculul paralelipiped cafeniu distribuit cu zgârcenie de administraţie, al cărui miros singur putea ucide păduchii, apoi pudrată cu insecticidul american DDT, de care nu duceam lipsă. Stilus putea fi orice: un vârf de os, o bucată de sârmă. Ideal era să posezi un cui şi unii fericiţi chiar aveau)
Aşadar, populaţia barăcilor învăţa frenetic, se îmbiba de cultură cu o sete aidoma poftei de vinuri a lui Gargantua. Cu două excepţii: Ion Omescu şi Andrei Ciurunga. Mă refer strict la baraca noastră – căci vizavi Saşa Ivasiuc ţinea cursuri de psihiatrie, istorie şi engleză, iar domnul Riga, coborâtor din poetul Rigas Velestinul – de franceză şi istoria diplomaţiei.
Omescu şi Ciurunga nu învăţau. Creau.
Actorul-poet
şi cearşaful-turn de fildeş
Ion Omescu a fost unul dintre cei mai culţi oameni pe care i-am cunoscut – şi nu numai în puşcărie. Se născuse în 1925 la Arad, din părinţi farmacişti cu studii la Viena. Absolvise Liceul „Moise Nicoară“ cu media zece, numele lui fiind înscris pe o placă de marmură (de la el am aflat că şi Radu Beligan terminase primul cursurile Liceului Internat din Iaşi, cu înscriere pe placa de marmură). Să spui că vorbea excelent franceza, engleza şi germana nu înseamnă să restitui dimensiunea adevărată a stăpânirii acelor limbi; am fost martor la scene insolite petrecute în sordidul saivan devenit spaţiu academic, de pildă la explicaţiile date colegilor noştri Fredi Kraus ori Rudi Wentzel relativ la un cuvânt din Altehochdeutsch. Bântuit de mari furtuni interioare, Omescu absolvise Conservatorul de Artă Dramatică, studiind în paralel educaţia fizică la ANEF şi dreptul. „Maître – aşa îi spuneam toţi –, Maître, ai avut ambiţia să-l concurezi pe Pico della Mirandola?“. S-a mulţumit să surâdă enigmatic. După cinci ani de puşcărie, dintre care doi la Canal, a fost rearestat şi condamnat la alţi şapte ani, din pricina unui manuscris în care povestea ororile de pe şantierul Marelui Şanţ. Nu s-a plâns niciodată, niciodată nu a arătat că l-ar fi ros foamea, era de o stăpânire de sine fabuloasă. Ajuns în Franţa, a devenit doctor în dramaturgia lui Shakespeare, cu o teză premiată de Academia Franceză, şi profesor de artă dramatică la Toneelacademie de la Maastricht.
Acum, însă, în primăvara lui 1961, în împuţitul saivan de la Stoeneşti, Maître creează. Învelit din cap până-n picioare într-un cearşaf rufos, pavăză împotriva vacarmului, zid simbolic „între el şi ce-i afar“, actorul repetă. Ce, nu ştim. Vom afla seara. Una dintre serile noastre de vis şi taină, când se mistuiau pe tăcute pereţii şi nu rămânea nimic din duhoarea staulului, una dintre serile de lumină dăruite nouă de Maestru. Pe Hamlet l-a jucat în engleză, monologul prea-lucidului şi mult-nefericitului prinţ fiind cizelat cu grija şi măiestria cu care l-ar fi rostit pe scena „Naţionalului“. Actorul vorbea doar pentru câţiva din jurul lui, vocea nu părea că trece de noi, dar când volumul cuvintelor se umfla ca pâraiele de munte, căzând în văgăuni bubuitoare, nimeni nu mai scotea de mult o şoaptă, magia verbului pusese stăpânire pe toţi, ne fascina, anihila realul, deschizând în suflete porţile unei libertăţi mai pure şi mai înalte decât cea de dincolo de sârma ghimpată…
Deambulând ceasuri în şir cu cearceaful în cap în spaţiul dintre paturi, Maître nu cizela numai rostirea verbului Marelui Will. Îşi şlefuia şi propriile versuri. În saivan au fost „scrise“ poeziile strânse în volumul Filtru, tipărit la patru ani de la eliberarea din 1964. Sunt expresia unei culturi rafinate, a desăvârşitului simţ al limbii, a rigorii aproape matematice a prozodiei.
Transcriu, spre exemplificare, Hamlet, fruct al permanentei sale obsesii: „Se risipiră fastul şi splendoarea/ acelei curţi cu duh otrăvitor./ Din tot ce-a fost cândva, la Elsinor/ au mai rămas doar pietrele şi marea./ Dar, tu, strigoi din os de domnitor,/ colinzi civilizaţii cu-ntrebarea/ ce nu-şi găseşte-n palmă dezlegarea/ şi n-are-n zodii semn prevestitor./ <…> Reamintindu-ţi clipele acele/ când ai străpuns la doamna în iatac/ pe şobolanul-sfetnic prin perdele/ îţi desfăşori dilema fără leac./ De sub mătăsuri, dintre catifele/ şi-o-mplânţi în pieptul fiecărui veac.“
Detesta să vorbească despre politică, la fel – despre puşcărie. Recluziunea se insinuează, totuşi, în poezia lui, abordată nu în registrul imprecaţiei, ci cu dispreţ în care se topesc reminiscenţe danteşti: „Descalţă-te, străine, de sandale. / De-aici începe ţara fără cer. / Prostia m-a bătut în balamale/ şi ura-mi puse limbile de fier. // Bătrână sunt ca lumea şi pământul,/ din tagma celor fără de sfârşit./ Eu m-am născut o dată cu cuvântul/ şi pizma cea dintâi m-a zămislit.// Prin mine treci în umbră şi uitare./ Prin mine dai de trudnicii strigoi./ Prin mine-ajungi la ultima-ntrebare,/ şi-ţi pierzi nădejdea-ntoarcerii-napoi“ (Inscripţie pe poarta Infernului).
Ultima veste despre Maître a fost un ferpar trimis din capitala Franţei de reputatul traducător Alain Paruit: „Ion OMESCO est mort tragiquement à Paris le 14 août 2000… Selon sa dernière volonté, Ion Omesco sera incinéré au cimetière du Père Lachaise“. S-a auzit că s-ar fi sinucis. (Un important membru al exilului, fost deţinut politic, om de obicei foarte bine informat, mi-a spus – sub rezerva respectării anonimatului – că este convins că regretatul nostru prieten a fost asasinat…)
Andrei Ciurunga,
„şoarecele-înger“
Era mic de statură ca Esop, boţit la faţă, cu nas de pătlăgică şi ochi scânteietori de inteligenţă îndărătul ochelarilor cu dioptrii supradimensionate. Avea gesturi iuţi, un neastâmpăr care sugera mişcările unui şoricel iscoditor. Atunci când „scria“, dispărea într-un pat de la craca a treia, stătea ceasuri în şir imobil ca un fachir şi, când cobora în vacarmul de dedesubt, ne aduna şi ne recita ultima „producţie“. O scriam repede pe fundul gamelei… şi ne puneam pe memorizat. De pildă: „Suntem în celula de zid numai doi,/ ba trei cu vizeta rotundă,/ ureche ce-ascultă şi ochi de strigoi/ ce vede, cercând să se-ascundă.// Pândeşte la uşă, abia aşteptând/ să prindă un gest ori o vorbă. Te simte/ când faci semnul crucii sau când/ bagi lingura lacom în ciorbă/ Aproapelui tău dacă-i spui câte-un jind/ vizeta ţi-l duce departe –/ şi iarăşi se-ntoarce la post sfredelind/ prin bezna celulei, de moarte.// Dar eu port în mine tot cerul lui mai/ imensă nădejde albastră./ – O suflete, bine că n-ai/ vizetă, ca temniţa noastră!“.
Robert Cahuleanu, Andrei Ciurunga erau pseudonime. Numele real era Robert Eisenbraun. Am crezut că aparţinea Poporului Ales; nici vorbă, era neamţ sadea din Cahul. O viaţă întreagă a dus dorul Basarabiei natale. Poezia era a doua lui natură; de fapt, recurg la un clişeu: el trăia în, prin şi pentru poezie. Făcuse puşcărie la Canal, pentru volumul Cântece de dor şi de război, apărut la Editura „Dacia Traiană“ din Chişinău (în februarie 1944, în deplină legalitate, dar care conţinea „versuri antistaliniste“. În timpul anchetei îl va cunoaşte, la Văcăreşti, pe finul, delicatul scriitor I. Peltz (reîntâlnit la Poarta Albă), căruia îi va păstra toată viaţa o amintire luminoasă.
La Peninsula, lagăr de exterminare supranumit Valea Neagră, a rămas de pomină prin răspunsul dat, pe când era de planton „schimbul doi“ în noaptea de Paşti 1952, unui galonat care se aştepta la formula stereotipă „În timpul schimbului meu nu s-a întâmplat nimic“. Privindu-l în ochi, încremenit într-o impecabilă poziţie de drepţi, deţinutul i-a raportat: „În timpul schimbului meu a înviat Hristos!“ (Urmarea a fost azvârlirea ocnaşului la carceră, fără pat, cu o cană de apă şi o feliuţă de pâine pe zi.)
Cum practic nu „scria“ poezie decât când dormea, s-a gândit la o formulă care să înlesnească memorizarea. La Salcia „am născocit decastihul, o formă fixă pur mnemotehnică (…) o poezie de zece versuri, alcătuită din patru strofe: un vers, un distih, o terţină şi un catren, cu numai două familii de rime, ce se chemau parcă una pe alta. (…) Era suficient să ştii primul vers ca să-ţi vie şi celelalte în minte“ (Memorii optimiste, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1992, p. 92). Prima „producţie“ elaborată conform acestei Ars poetica sui-generis a fost Miezul nopţii, din care cităm: „Eu n-am viitorimii nici un surâs să-i las.// Iscălitură pusă pe fiecare ceas/ va aminti de neguri, pierzanie şi moarte.// Un lanţ ori o cătuşă, la fiecare pas,/ vor tresări sub versuri, trezite de departe,/ Din ţara fără soare, cu umbre fără glas.“
Această poezie, pe care o pot numi istorică, a fost „scrisă“ în gând, în timp ce miriapodul cu două mii de picioare se târa spre şantierul digului…
Andrei Ciurunga, vecinul meu de pat de la Stoeneşti din ianuarie până în noiembrie ’61, este autorul unor versuri celebre în lumea puşcăriei politice – astăzi cunoscute în cercuri mai largi ale iubitorilor de poezie, graţie unor merituoşi antologatori precum regretatul Zahu Pană. Lirica lui Ciurunga este expresia luptei cu moartea în temniţa comunistă, o poezie dură, uneori vaticinară. Aiudul nu poate fi înţeles, în toată grozăvia – dar şi în sfinţenia – lui fără versurile lui Gyr; la fel Canalul, fără poeziile lui Cahuleanu. Ce puşcăriaş n-a auzit, în închisoarea dejistă, versurile: „Cei care-au trecut pe-aici/ duc şi-n vis pe sub pleoape/ ordinul cu şfichi de bici/ „– Ia pe cinci şi ţine-aproape!“// Somnul nostru izgonit/ de pe priciuri tari de scânduri,/ de pistoale străjuit/ trece ritmic, rânduri – rânduri// Numai foamea ce-o simţim/ calcă-n pas cu noi alături/ de din zori, de când ieşim/ până iar intrăm sub pături// şi mărşăluim mereu/ peste dealuri şi hârtoape/ Sub îndemnul scurt şi greu:/ „– Ia pe cinci şi ţine-aproape!“ (Marş forţat). Care zek, cum zicea Soljeniţîn, nu va fi ascultat această Poezie, cu majusculă? Transcriu poate cele mai cunoscute versuri din câte a scris Cahuleanu: „Aprinşi sub biciul vântului fierbinte/ bolnavi şi goi pe ger şi pe ninsoare/ am presărat cu mii de oseminte/ meleagul dintre Dunăre şi Mare// Trudind flămânzi de cântec şi de pâine/ înjurături şi pumni ne-au fost răsplata/ Să facem drum vapoarelor de mâine/ am despicat Dobrogea cu lopata.// Istoria, ce curge-acum întoarsă/ va ţine minte şi-ntre foi va strânge/ acest cumplit Danubiu care varsă/ pe trei guri apă şi pe-a patra sânge“ (Canalul, din ciclul Poemele cumplitului Canal).
Pe cât de solemn-abstras era Omescu, pe atât de hazos, chiar ludic era Ciurunga. Odată l-am văzut şoptind unor inşi mai în vârstă, taciturni, acriţi de multa puşcărie, ceva care-i făcea să pufnească în râs. „Ce le spui, meştere, de-ajung să râdă?“ l-am întrebat. „Ei, zice Poetul, încerc să-i conving pe zgârciobii ăştia să contribuie, când om ieşi, la o listă de subscripţie pentru realizarea unei statui de aur, în mărime naturală, a bacilului de febră tifoidă…“.
Născute sub bolta cu clopot a porţii, cum spunea Arghezi, ori în vipia neiertătoare sau în iernile crunte ale stepei dobrogene, poemele lui Andrei Cahuleanu şi Ion Omescu se adaugă creaţiei din puşcărie a lui Radu Gyr, Nichifor Crainic, Sergiu Grossu, Dumitru Bacu, Sergiu Mandinescu… Scrise pe talpa bocancului, pe gamelă ori pur şi simplu în gând, memorizate şi repetate de tineri în ritmul trudit al mersului la munca forţată, sunt monumentul mai trainic decât bronzul al poeţilor în zeghe.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper