Pătrăţele albe, pătrăţele negre

Un articol de CRISTINA RUSIECKI

– Nici un turist nu mi-a mai cerut în fiecare zi la dans. I-am dus la unul, şi-au făcut o idee şi apoi şi-au văzut liniştiţi de program, de plajă, de cârciumi… Pe voi ce v-a apucat?
Mă amuza deruta lui Nick, şoferul. Serviabil fără să linguşească, modest şi plin de umor, Nick e principalul motiv pentru care m-aş întoarce în Bali. Pur şi simplu, ieşea în întâmpinarea dorinţelor. Deşi e clar că ale noastre, cu puzderia de dansuri rituale, îl astenizau pe bietul om. Nu înţelegea de ce-l căram dintr-un templu în altul, dans după dans. Uf, Nick, pentru dansurile astea, după vizionarea cărora Artaud schimba, la începutul secolului trecut, întreaga teorie despre teatru, ne trambalaserăm până în Bali. I-am povestit de fascinaţia mea, pentru o bună bucată de vreme, pentru „teatrul cruzimii”, conceptul lui Artaud. De la el îmi începusem şi lucrarea de doctorat. I-am spus toate bla-bla-urile. Plus o grămadă de explicaţii pe care, după feedback-ul într-o engleză cu accent imposibil, ca al tuturor asiaticilor întâlniţi, n-aş băga mâna în foc că le-a înţeles.
De două-trei ori pe zi, Nick reîmprospăta micuţa ofrandă cu flori pentru zei aşezată în dreapta bordului. Pe stradă, la răspântii, în intersecţie, chiar pe trotuarele din faţa magazinelor, peste tot, zăboveau alte asemenea coşuleţe mărunte, în mare pericol să fie călcate de turiştii neatenţi. În ziua aceea, ajungem, cu tot traficul, la Muzeul Bali din Denpasar. Pe o alee, unii flutură un fel de pergament care-ţi ia ochii: zodiacul balinez. În gura lor, sună tentant şi astrologia balineză, şi destinul, şi compatibilitatea. Generos cu turiştii cerul din Bali, numai bani să iasă!, s-a alarmat imediat românul get-beget din mine. Îl urmam cuviincioşi pe Nick. El era filtrul nostru. Până acum, recomandările lui nu se lăsaseră cu nervi sau cu dezamăgiri. De data aceasta, pune ochii pe un ghid care aştepta prin curtea muzeului, doar-doar i-or cădea în plasă nişte turişti buni de jumulit. „Zic trei vorbe, marchez banul de la fraieri şi pe aici ţi-i drumul.” M-am mai uitat o dată la el să mă asigur că am dreptate: neglijent, cu părul ieşindu-i din coadă, nu tocmai proaspăt şamponat, cu pantalonii ăia de trening de suporter din Ferentari… I-am aruncat lui Nick o privire de nu s-a văzut. „Dacă vă place, îl luaţi, dacă nu, nu! Dar eu cred că e băiat bun.” Nu-mi plăcea, dar cum Nick făcuse pe dracu-n patru să-mi îndeplinească toate voile, chiar dacă asta însemnase să bată insula în lung şi-n lat, ba mai propunând câte ceva care ne-ar fi putut interesa, un dans, un teatru de păpuşi…, am zis că de dragul lui pot să strâng o dată din dinţi şi să-l ascult şi pe jerpelitul ăla. În sfârşit, să intrăm în muzeu, tot se închide curând, ne ia banii şi scăpăm repede de el. Ce-o fi având şi prăpădenia asta de spus? Pe pariu că mai nimic?
Greşit! Ca broscoiul care se transformă în prinţ, aşa şi jumulitul nostru. A început să ne povestească despre sarongul ce acoperă coapsele celui ce intră în templu, cu pătrăţelele lui albe  alternând cu cele negre, după cum binele coexistă cu răul. Tot ce putem face noi, muritorii, e să le ajutăm să nu se dezechilibreze. Vorbea cu voce cristalină, străluminat de frumuseţea celor povestite. Fiecare exponat îi producea o pasiune demnă de crecetătorul care-şi etalează cea mai recentă ipoteză. Următoarea vitrină: povesteşte despre Krishna, despre facerea lumii, despre Shiva şi soţia lui, Durga, zeiţa care ajută la distrugerea periodică a universului. Mă uitam la el şi nu-mi venea să cred ochilor. Dacă mă duc în România la moaştele nu ştiu cărui sfânt, în Europa, la nu ştiu care osuar sau la nu ştiu ce catedrală impresionantă, tot nu pot să scap de aerul de muzeu, de senzaţia de timp datat şi de mult apus. Pentru ghidul din faţa mea, însă, nu apusese nimic. S-a făcut de cinci, ora închiderii, s-a făcut de şase şi el tot continua să explice. Entuziasmată, la rândul meu, ca să-i arăt că nu vorbeşte la pereţi, i-am povestit că am avut şi noi un mare istoric al religiilor, Eliade, care a stat în India un an. I-am spus că în Jurnal nota cum luni şi luni o visase pe Durga ameninţându-l. Ghidul se uita cu aer curios. Nici prin cap nu-i trecea să se îndoiască de adevărul poveştii mele. Pur şi simplu, înţelegea ce i se întâmplase lui Eliade.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper