Pactul autoficţional

Un articol de Adrian Dinu Rachieru

Deşi neclarificat conceptual, departe de a întruni consensul, plutind în echivoc, considerat un „gen sezonier“ chiar, hibridând factualul şi ficţionalul, fenomenul autoficţiunii are o impresionantă carieră, fie că îl acceptăm ca avatar modern al autobiografiei, fie că vedem în el o găselniţă postmodernistă. E drept, scriitura eului, aşa-zisa literatură personală, devoalând, prin elan simili-biografic, „intimismele“, ţinteşte autenticitatea, foarte lesne compromisă, însă, prin „imitaţie romanescă“, observa Ph. Lejeune.

Anunţată entuziast, de voci credibile ale frontului critic, ascensiunea autoficţiunii (cf. Alex Goldiş) continuă, chiar dacă, la noi, fenomenul n-a iscat inflamări polemice şi adversităţi pătimaşe, ireconciliabile; oricum, departe de scepticismul dizolvant din alte spaţii (precum cel francez, bântuit de radicalisme şi decretând intrarea în postliteratură). Inflaţia literaturii eului, ca replică, poate găsi o explicaţie (plauzibilă) în esopismul literaturii antedecembriste, refugiată, pentru a se apăra / sustrage bruiajului ideologic, în ghetoul estetic, livrând, desigur, „jumătăţi de adevăr“. De unde şi rezerva (declarată!) faţă de ficţional, chiar dacă e evidentă, după un „tsunami“ memorialistic, „reabilitarea ficţiunii“, cum avertizase Ion Simuţ. Or, Florina Pîrjol, în recenta Carte de identităţi, considera că s-ar impune o cură de „dezintoxicare“ (teme „înalte“, dublul limbaj, jocuri textualiste, ambiguitate morală etc.). Să observăm, însă, că scriitura-de-sine, practicată de harnicii autoficţionari biografişti, nu e împinsă în masochism; nu atât violenţa şi vehemenţa depoziţiei impresionează, cât istoria personală, încercuind, inevitabil, sâmburele dramatic, apăsând pedala evenimenţialului (ţinând, de regulă, de „istoria mică“).
Am trecut în revistă aceste prea ştiute constatări pentru a poposi asupra unui „roman“, văduvit, credem, de ecoul meritat. Avem în vedere cartea Danei Gheorghiu, Toamna, când se bat nucii, apărută, în 2013, la editura băimăreană Proema. Cine este Dana Gheorghiu? O scurtă recapitulare n-ar fi de prisos, bănuim.
Prozatoarea ieşea în lume / debuta editorial (pe-atunci Dana Dinu) în volumul colectiv Gustul livezii (Editura Facla, 1985), alături de alţi şapte tineri condeieri, vădind, îndeosebi, în Castelanii, densitate şi dexteritate prozastică, un textualism moderat şi o acută observaţie feminină, cu apetit pentru nuanţă şi autoscopie, la curent cu procedeele moderne. Un ochi avid, caleidoscopic, reînviind – prin refracţie – un topos de verosimilitate ficţională, cu proze filtrate, încercând varii registre stilistice. Totuşi, trezind – din unghiul dispreţului falocrat – anumite rezerve faţă de posibilele largi desfăşurări epice, de „suflu romanesc“, anunţate. Pe care autoarea le-a infirmat prompt.
Pesta (Editura Brumar, 2009), de pildă, se aşeza în prelungirea unei alte cărţi, de meritat ecou (Die Fabrukler), semnificând – ambele – apartenenţa la un fabulos topos (reinventat) şi convergând tentativei de mitologizare a unui spaţiu-blazon (fireşte, Timişoara). Dacă în cazul „celor din Fabric“, o lume crepusculară de care autoarea se simte legată şi afectiv, avem de-a face cu o istorie trăită, Pesta se vrea o reconstituire (pe cel puţin trei nivele narative), fără a fi, exemplar, un roman istoric. Fireşte, Die Fabrukler aducea în scenă personaje fictive, „recunoscute“ însă; prilej de a semnala forţa ficţională a prozatoarei, apetitul narativ şi gradul de verosimilitate / credibilitate, convocând amintiri şi meditând asupra implacabilei treceri. În acelaşi stil „migălit“ (cum sesizase I. Arieşanu, în 1998), cu acelaşi interes pentru o geografie literară înecată în aburul legendelor, Dana Gheorghiu purcede la un trudnic efort documentaristic, balansând între istorie şi prezent, între real şi imaginar, recuperând nu doar un topos, ci re-creând şi un mythos adecvat (nota Gh. Schwartz), impunând, deopotrivă, prin scriitură şi arhitectură romanescă. Fiindcă Pesta rămâne un roman bine scris şi abil construit. Plonjăm, aşadar, într-un loc cosmopolit, un spaţiu imaginar în care reperele / bornele istorice sunt concrete şi exacte. Reîntâlnirea unor foşti colegi (doi istorici „ocazionali“, aflăm) ar fi pretextul acestei incursiuni, reconstituind o lume care a fost. Tiberiu, beneficiar al unei copilării „de seră“ şi Victor, ins documentat şi mare povestaş, îşi oferă – de-a lungul a patru zile – răgazul acestei „imersiuni“ într-o istorie fabuloasă, pigmentată anecdotic, întregită prin reciprocitate. Peste Cetate se prăvălise suflul morţii şi ciuma, „boala cea grăbită“, bântuind vreme de 13 luni (până în martie 1739), făcuse numeroase victime. Motivul acestei reconstituiri, cu sursele la vedere, citate pios, îl oferă, însă, evocarea figurii lui Lewy, un personaj fascinant, cunoscut în copilăria celor doi colegi. Anticarul Lewy, „omul cărţilor“, profeţea – pornind din Fabric – sfârşitul oraşului, însoţit de ceata urcătoare a puştanilor. „Zăludu“ Lewy, cel care „ştia ceva istorie“, voia să împiedice distrugerea cazarmei Transilvania; altfel, oraşul ar fi fost invadat de şobolănimea refugiată acolo (gata „să buznească“), aducând „boliştea“.
În percepţia trecutului, semnalăm puterea fabulatorie, descătuşată, acoperind un gol istoric, plombând, însă, şi documente inatacabile. Lewy, prin zarva iscată, va intra în vizorul organelor, fiind „săltat“ cu o dubiţă şi dispărând o vreme. Erau anii când la noi se instalase ciuma roşie; şi autoarea, prin simbolistica propusă, face dovada unor remarcabile abilităţi regizorale. Dar profetul „cel rău de gură“ revine, lasă „testamentar“ (în chip de Învăţător) povaţa de a stârpi şobolănimea; încât hoarda isterizată a celor mici va iniţia, ca echipă exterminatoare, Noua Cruciadă, dorindu-se a fi salvatoarea Cetăţii, după îndelungi „antrenamente“, intercalate cu alte episoade relatate cu har (spaima iscată de buboiul lui Aurică, corecţia aplicată lui Maranian, orbiţi fiind „de adrenalină“ ş.a.). Finalul impresionează; mica oaste a „izbăvitorilor“, îndreptându-se spre locul „bătăliei“, se confruntă cu un peisaj terifiant. Imaginea stârvurilor, a şobolanilor (gazaţi) reprezintă, şocant, chiar descoperirea Morţii. Altfel spus, ieşirea din copilărie / iluzie, o bruscă maturizare, pe care cei doi foşti colegi-„cruciaţi“ o retrăiesc, cu emoţia reîntâlnirii, într-un oraş „fruntaş în multe“.
Stârnind oarece zarvă în oraşul de pe Bega, romanul Toamna, când se bat nucii, pornind de la „un caz real de malpraxis“, a fost citit, nedrept, doar ca un denunţ. Dar nu vendeta este miza cărţii. Un doctor cu „fumuri scriitoriceşti“ (Traian Ferfelea) se joacă cu viaţa unui pacient-prieten, considerând drept „fleac“ un carcinom de gradul al treilea. Călărindu-şi rezidenţii, încercat de „euforii aforistice“, medicul vrea să urce: „îl trage aţa spre culme“ şi întârzie, din calcule meschine, intervenţia; „o mare ticăloşie“, evident. Pusă în faţa diagnosticului terifiant, obligând la mastectomie, cea care a mers pe mâna lui Ferfelea ezită între iertare şi uitare. Personajul va dispărea, abandonat, „expulzat“ de mâna scriitoarei, mutilată, trecută prin suferinţă. Lupta cu boala (invazivă, perfidă) procură pagini frisonante, de amprentă camusiană: o viaţă în derivă, stăpânită – în faţa grozăviei – de frică şi furie, cu dorinţa de a învinge răul, cu momente de lumină. Speranţa revine în acele saloane ale disperării, prietenii încearcă să o scoată din „mlaştina depresiilor“, prinsă în hăţişul unor trăiri de mare zbucium sufletesc. Între viaţă şi moarte, cu trupul schilodit, pacienta se bucură de încurajările unor „doctori de suflete“ precum Zorca (care ştie că „Dumnezeu are un plan cu fiecare dintre noi“), Roswita, „pantera roz“ etc., cei care ştiu că, fraternizând, avem datoria de a trăi, neoferind timp nefericirii. Sunt fixate, cu fineţe psihologică, aceste seisme, pe canavaua unor „macrameuri sufleteşti“, oferind, paradoxal, un mesaj tonic. Eroina „se adună“, îşi suportă destinul, redevine femeie, simţind solidaritatea celor de alături. Este, negreşit, o învingătoare, găsind o rezolvare inteligentă; doctorul, cel suspectat de „ferfelirea“ vieţilor, este trimis în uitare, abandonat ca personaj. Altminteri, exista riscul ca să alunece în pamflet. Or, „eliberându-se“ de Ferfelea, chemând la rampă alte întâmplări şi alţi oameni, feliind cotidianul (examinat secvenţial), autoarea ne propune / îşi oferă un exerciţiu de exorcizare, veritabila eliberare: terapia prin scris! Cu personaje „compuse“, între ficţiune şi realitate, Dana Gheorghiu evită viziunea reportericească ori tonul lamentativ. Bineînţeles, romanul procură o lectură „cu cheie“, trezind interesul epidermic al celor mânaţi de elan detectivistic. Dar adevărata cheie ne-o oferă însăşi autoarea, precizând: Ferfelea „nu merită să se întindă ca o piftie peste memoria ta“, refuzând sindromul Monte Cristo; răzbunarea, adică.
Să notăm, în treacăt, că, cercetat din alt unghi, cazul Ferfelea revine, şarjat, şi în masivul roman Anotimpul Grivanilor, la care trudeşte, de ani buni, Ion Nicolae Anghel. Acolo, oameni reali „glisează“ în personaje şi Trăienică, livrând, cu „râgâieli sapienţiale“, „tranşe de aforizme“, îmbracă, tratat pamfletar, „costumu’ de scriitor“. Încondeiat, Ferfelea, „hipocritul“, intră în galeria „grivanilor tranziţiei“. Dacă Dana („cobaiul lui Ferfelea“) îşi ocupă, terapeutic, mintea cu scrisul, Ion Nicolae Anghel realizează, printre altele, filmul şantajului, radiografiind o epocă.
Romanul Danei Gheorghiu (şi Anghel, de fapt), irizat de autobiografic, îndeamnă, însă, spre o lectură ficţională. şi este, categoric, o carte cu destin. Semnatară merituoasă a unui şir de volume, conjugând câteva registre narative, angajând o dublă identitate (pendulând între magia povestirii, cu parfum de epocă şi cruda realitate), Dana Gheorghiu şi-a probat înzestrarea epică. Deja cu palmares, ignorată (inexplicabil) în dicţionare, ocolită de premii, puternica şi ambiţioasa prozatoare intră – nota undeva Cornel Ungureanu – în bibliografia obligatorie a Banatului literar. Prozatoare de forţă, cum spuneam, Dana Gheorghiu are dreptul la o altă vizibilitate pe scena noastră literară. Deşi, în confuzia axiologică înstăpânită, e cam greu să răzbaţi…

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper