Oameni şi culori: FITS 2015

Un articol de CRISTINA RUSIECKI

Dacă ceva mă uluieşte de fiecare dată la Festivalul de la Sibiu e amestecul de rase şi de culori. Ajungi pe pietonală şi ai impresia că prizezi întreaga lume. Când frânt, după trei-patru spectacole pe zi, vrei să-ţi tragi şi tu sufletul, să-ţi lingi rănile şi mintea epuizată cu o defilare de vitalitate, ajungi în clubul festivalului şi te simţi ca-n avionul transatlantic: oameni de toate culorile şi naţiile, caucazieni, asiatici, afro-americani. Dacă ar fi doar clubul, şi tot ar merita să mergi la Sibiu!  Privitor de la distanţă, şi tot te bucuri de sentimentul comunităţii. Zecile de studenţi voluntari dansează şi cântă, iar prieteniile se leagă instantaneu între toate rasele. Fanfara franceză Imperial Kikiristan, care ziua delectează trecătorii de pe pietonală, noaptea injectează, în clubul în aer liber din curtea teatrului, tone de energie în ascultătorii-dansatori de la niciun metru distanţă. Inevitabil, în fiecare seară se mai încinge şi câte o horă. Unde, stupoare, se prind şi voluntarii japonezi. Tinerii se distrează şi trăiesc clipa la maximum. Să vezi asiatici sau afro-americani dansând frenetic pe ritmurile lui Bregovici nu e o experienţă de fiecare zi. Recunosc că de fiecare dată m-am delectat cu acelaşi exerciţiu: în cât timp vor deprinde afro-americanii din faţa mea ritmurile balcanice? Douăzeci, poate treizeci de secunde. Întâi nişte mişcări timide, de tatonare, apoi, în doar câteva clipe, parcă ar fi dansat pe acorduri balcanice de când lumea şi pământul. Fără gesturi opulente, fără mişcări ample, doar din glezne, şolduri şi umeri. Incredibilă performanţă: parcă n-ar avea oase oamenii ăştia!
De altfel, pe mulţi dintre ei îi văzusem şi la concertul The Gospel Sound din frumoasa Biserică a Ursulinelor. Imnurile de slavă adresate Domnului, însoţite de gesturi şi mişcări sacadate au umplut de energie interiorul maiestuos al bisericii. La un moment dat, cântăreţii de la Howard Gospel Choir   au rugat publicul să se ridice în picioare şi să danseze pentru ca energia să se întoarcă spre ei. Cu dans sau fără, concertul a înălţat inimile tuturor ascultătorilor. Şi nu a fost singurul din biserică. FITS a câştigat şi spaţiile sacre, aşa încât, nu de puţine ori, publicul a avut ocazia să se simtă ca într-o transmisie de la Mezzo.
Unul dintre cele mai frumoase evenimente din programul acestei ediţii a fost concertul Trioului „Marius Mihalache” de la Biserica Romano-Catolică, Jazz Meets Classic. Ca întotdeauna, Marius Mihalache a demonstrat acelaşi fabulos simţ al improvizaţiei. În faţa ţambalului, pentru acest mare artist, nimic nu pare greu, mai ales când face prelucrări după clasici. În mâinile celor trei muzicieni, totul se transformă din senin în melopee. Cântă şi zâmbesc. Publicul s-a lăsat vrăjit de la început de acordurile trioului pentru ca la sfârşit să nu mai contenească cu aplauzele.
L-am urmărit pe Marius Mihalache de câte ori am avut ocazia: la festivalul de la Teatrul „Nottara”, la TIFF, în aer liber, la televizor, chiar şi pe youtube. Acelaşi artist dezinvolt pentru care muzica vine de la sine şi se transformă în plăcere. Mi-aduc aminte, de pe vremea când lucram pentru TVR şi îl filmam ori de câte ori puteam, cum a ţinut o dată să mă ducă nu la un concert al lui, nici la vreo seară de jazz, ci la un restaurant unde cânta Nelu Ploieşteanu. Ca să înţeleg şi eu, pe viu, frumuseţea muzicii lăutăreşti. Mă fascina simplitatea şi modestia pe care le degaja Marius Mihalache. Ba, efervescentă cum eram, ca să aflu cât mai multe, l-am întrebat cum a fost când, la şaisprezece ani, a concertat la Scala din Milano. Mi-a răspuns ceva, dar nu prea convingător. Adică nu cu măreţia la care mă aşteptam eu. Nu m-am lăsat şi am insistat cu o curiozitate vorace: „Cum a fost totuşi? Nu mulţi artişti români se pot mândri cu o asemenea onoare!”. Şi răspunsul a venit încurcat: „Drept să-ţi spun, nu ştiu prea bine, veneam direct de pe drum şi tot ce mi-aduc aminte e că mi-era o foame…”

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper