O vizită la Berlin

Capitala Germaniei are, ca şi Parisul ori Bruxelles sau Roma, calitatea extraordinară de a nu-l putea plictisi vreodată pe vizitatorul muzeelor. Am avut ocazia foarte recent să văd două dintre expoziţiile temporare de la Muzeul German de Istorie situat în imediata apropierea a Insulei Muzeelor. Nu am să reiau aici discuţia privind excepţionalitatea noii aripi a Muzeului proiectate de unul dintre cei mai mari arhitecţi ai lumii care – aşa cum am mai spus – este, în mod necesar, şi un mare creator de muzee: Ieoh Ming Pei. El, ca şi Frank Lloyd Wright, Frank Gehry, Renzo Piano, Norman Foster, David Chipperfield, Daniel Liebeskind, Jacques Herzog, Pierre de Meuron, Zaha Hadid ori Giles Gilbert Scott, s-a afirmat prin creaţia sa în domeniul muzeelor. Arhitectura Muzeului German de Istorie serveşte perfect scopurile instituţiei.
O recent deschisă expoziţie este 1945 – Înfrângere. Eliberare. Noi începuturi. Echipa condusă de Alexander Koch (care este şi preşedintele Fundaţiei Muzeului German de Istorie), Ulrike Kretschmar, Maja Peers şi Babette Quinquert a ales douăsprezece state europene participante la cel de-al Doilea Război Mondial, a organizat un grup care a documentat evenimentele din aceste ţări şi a pregătit expoziţia. Au fost alese ţări considerate „reprezentative“, cel puţin din punctul de vedere al publicului german: Austria, Belgia, Cehoslovacia, Danemarca, Franţa, Germania, Luxemburg, Norvegia, Olanda, Polonia, Regatul Unit şi Uniunea Sovietică. După cum se vede expoziţia are în vedere ţările existente după sfârşitul războiului. Deşi evenimentele din timpul războiului acoperă o parte importantă a discursului expoziţional, scopul urmărit de autori este acela de a ne arăta cum a fost receptat rezultatul războiului în fiecare dintre statele alese şi ce s-a întâmplat cu principalii actori ai evenimentelor din timpul conflagraţiei, fie că este vorba despre supravieţuitori ai lagărelor de exterminare sau despre prizonieri ori despre eroii mişcărilor de rezistenţă, fie că se discută doar despre colaboraţionişti sau despre criminali de război. Desigur, putem afla multe detalii despre personaje extrem de bine cunoscute de o parte sau alta a baricadei, de la Quisling şi Jdanov până la Maurice Papon şi Anne Frank. Expoziţia „vorbeşte“ cu răceală despre călăi şi despre victime. Nimic din discursul muzeal nu lasă, nici pe departe, să se întrevadă faptul că autorii expoziţiei au părerile lor foarte clare: în mod evident, ei sunt oameni cu solide convingeri democratice. Totuşi, nici o explicaţie nu trădează dezgustul faţă de ororile războiului comise, cu acelaşi sânge rece, de ambele părţi. Expoziţia este divizată în douăsprezece compartimente, fiecare dintre ele dedicat uneia dintre ţările amintite. În toate cazurile sunt amintite victimele Holocaustului, victimele bombardamentelor, victimele înregistrate în rândul populaţiei civile, al copiilor şi bătrânilor lipsiţi de apărare. Limbajul expoziţiei rămâne unul distant, cu toate că, aşa cum am spus, nu e greu de imaginat că muzeografii berlinezi privesc cu groază crimele petrecute sub patronajul direct sau moral al naţional-socialiştilor (în primul rând), dar şi al comuniştilor (în al doilea rând). Ceea ce nu înseamnă că deciziile „democraţilor“ britanici şi americani de a bombarda oraşele germane ştiind foarte bine că victimele se vor înregistra mai ales în rândurile populaţiei civile sunt privite cu mai multă îngăduinţă. Expoziţia reface, în realitate, drumul de la coaliţia antihitleristă la confruntarea dintre Est şi Vest şi începutul Războiului Rece.
Expoziţia apelează, pe un spaţiu, de altfel, destul de restrâns, la o tratare egală a fiecărei ţări în parte (chiar şi suprafeţele sunt egale): scurtă descriere a situaţiei statului în cauză la sfârşitul războiului, portretele, definite în puţine cuvinte, ale unora dintre personalităţile care, într-un fel sau altul, au marcat epoca, câte zece sau unsprezece imagini de arhivă, rulând manual pe un monitor, între douăzeci şi cinci şi treizeci de obiecte originale. Aici imaginaţia autorilor expoziţiei este nelimitată: de la cărţi şi telefoane până la scaune din tribunale şi decoraţii (orice obiect poate aduce cu sine aerul unui anume timp şi al unui anumit loc), înregistrări audio care pot fi ascultate la cască (din păcate, netraduse, aşa încât cunoaşterea danezei sau a norvegienei sunt necesare) şi înregistrări video cu supravieţuitori ai vremurilor care au marcat deceniul 1945-1955. Imaginile de arhivă au o calitate ireproşabilă, dar ceea ce este mai important este faptul că au fost selectate, într-adevăr, fotografii reprezentative, alese în fiecare caz dintre alte multe mii de asemenea mărturii. Cu un uşor decelabil scop educativ, expoziţia naşte, pentru un vizitator din România, mai multe întrebări. În primul rând constatăm, desigur, că România nu a părut o ţară suficient de importantă pentru a fi selectată între cele douăsprezece. În al doilea rând avem şi o explicaţie pentru această selecţie. Pentru ilustrarea situaţiei din Cehoslovacia, de exemplu, au fost utilizate obiecte provenind din douăsprezece muzee, institute, arhive şi colecţii personale. În cazul Poloniei numărul muzeelor, institutelor, arhivelor şi al colecţiilor care au contribuit cu obiecte şi imagini se ridică la douăzeci şi unu. Ne putem întreba cât de uşoară ar fi fost pentru muzeografii germani (pentru că întreaga concepţie şi punere în pagină a expoziţiei aparţine exclusiv acestora) sarcina ilustrării unei secţiuni româneşti într-o asemenea expoziţie. Ştiu, ca şi mulţi dintre colegii mei români, cât de dificil este să găseşti bunuri reprezentative pentru istoria recentă a României. În continuare muzeele româneşti sunt concentrate pe salvarea patrimoniului de istorie modernă şi, cel mult, contemporană. În acest timp obiectele care au marcat ultimii şaptezeci de ani de istorie dispar cu repeziciune din casele noastre, ritmul de înlocuire a bunurilor comune fiind din ce în ce mai ameţitor. Pe de altă parte o reprezentare muzeografică a unei asemenea „fişe“ istorice a unei ţări necesită o amănunţită cunoaştere a istoriei. Or, în cazul României, se poate spune că avem noi înşine mari lacune. Unghiurile din care este privită istoria recentă a României sunt, cel mai adesea, deformate de preconcepţii şi prejudecăţi. Românii au în continuare mari dificultăţi în a-l aşeza pe Ion Antonescu, împreună cu întregul său regim, într-un tablou istoric obiectiv. Fie este privit doar ca un criminal de război, fie este ridicat în slăvi ca un erou al luptei împotriva comuniştilor. Cum îi judecăm pe foştii legionari care au participat ulterior la rezistenţa anticomunistă? De cele mai multe ori, şi în aceste cazuri, aprecierea istorică trece de la o extremă la alta. România, ca naţiune civică, are în continuare mari dificultăţi în a-şi cunoaşte propriul trecut: ştim prea puţin despre Holocaustul de la noi, despre industrializare, despre represiunea comunistă, despre istoria politică reală. O mulţime de pseudo-istorici ne spun ce acte de patriotism a făcut Ceauşescu, în vreme ce Iulian Vlad îşi lustruieşte de pe acum soclul viitorului bust de erou al luptei pentru apărarea independenţei naţionale. În această hărmălaie, bine întreţinută de „maeştri“ ai gazetăriei de operetă, vocea istoricilor profesionişti se aude foarte timid, iar expoziţiile muzeale dedicate istoriei de după 1945, de exemplu, sunt utilizate mai degrabă pentru a stârni nostalgiile după tinereţile pierdute ale unor vizitatori întârziaţi decât pentru a-i aduce pe tineri mai aproape de istorie.
Expoziţia berlineză nu îşi propune să moralizeze vizitatorii. Deceniul de după 1945 s-a încheiat în plin Război Rece. Destalinizarea nici nu începuse în Est, iar în Vest se arătau primele semne ale creşterii economice şi se pregătea începerea „construcţiei europene“…
Un etaj mai sus faţă de această expoziţie vizitatorul (cel tânăr, mai ales) este îndemnat să rememoreze ultimul sfert de veac de istorie germană, în expoziţia Unificarea. Societatea germană în tranziţie. Extrem de interactivă, expoziţia pare un puzzle în care oamenii se simt pierduţi, aşa cum s-a întâmplat şi în realitatea celor douăzeci şi cinci de ani trecuţi de la Căderea Zidului. Autorii expoziţiei privesc unificarea din perspective multiple, dinspre politicieni, ca şi dinspre oamenii de rând, nevoiţi să se descurce în problemele de adaptare la noua societate. Fenomenele sunt explicate scurt şi logic, fără emfază şi fără lacrimi. Aflăm care au fost efectele adoptării mărcii vest-germane asupra întregii economii, dar şi asupra tuturor germanilor (desigur, mai ales asupra celor din fosta RDG). Aflăm ce s-a întâmplat cu infracţionalitatea în ţară, dar şi cum s-au adaptat germanii la viaţa trăită în comun de către foştii estici cu foştii vestici. De la politica înaltă şi desfiinţarea Stasi până la ziarele vândute la tarabe şi libertatea în media, fiecare sector al societăţii are parte de câte un moment expoziţional. Vizitatorii sunt îndemnaţi să îşi scrie opiniile direct, în mai multe locuri din expoziţie, să îşi amintească prin ce au trecut, iar cei mai tineri să facă exerciţii de imaginaţie despre cum cred ei că s-au întâmplat lucrurile.
Nu m-am putut abţine să nu constat că, în vreme ce România pare, încă, să bâjbâie în a înţelege de ce fel de muzeu al comunismului are nevoie, germanii pun sub lupă istoria lor de acum câţiva ani doar – ceea ce la noi ar părea de neimaginat. Abia acum se vorbeşte, cu o minimă detaşare, despre alegerile din mai 1990 şi despre Piaţa Universităţii. Mi-e greu să îmi figurez în minte cum ar arăta un discurs muzeal despre privatizări şi dezindustrializare, despre lupta pentru recunoaşterea drepturilor omului şi despre viaţa cotidiană în satele româneşti, mai ales în cele în care se trăieşte exclusiv din ajutoarele de la Primărie. Mai devreme sau mai târziu, însă, va trebui să (ne) explicăm şi aceste fenomene, pentru a înţelege lumea în care trăim.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper