O etopee postmodernă

Un articol de EUGEN SIMION

sau

Despre „un pluton de execuŢie” inventat Şi o fabulĂ ŞugubeaŢĂ despre un adulter care n-a avut loc

Citesc în Adevărul din 2 iunie a.c. un articol semnat de D-na Simona Chiţan cu un titlu menit să înspăimânte chiar şi pe diavolii cei mai experimentaţi, stâlpii iadului: Academia nu se dezice de „plutonul de execuţie” al lui Nicolae Breban. Şi, pentru ca spaima cititorilor să fie deplină, autoarea aduce în subtitlul articolului precizări şi mai înfricoşătoare: „Scandal. Academia Română nu se delimitează de afirmaţiile lui Nicolae Breban, conform căruia «Horia Patapievici şi Gabriel Liiceanu ar trebui împuşcaţi», pe motiv că declaraţia respectivă nu a fost făcută în aula înaltului for, ci la un post
de televiziune”…

Cum  numele meu apare în această naraţiune neagră, încerc în cele ce urmează să dau, pe scurt, unele explicaţii pentru cei interesaţi de adevăr şi mai puţin de istorii poliţiste şi de fabule deocheate cu subiect academic. Încerc, totodată, să-i răspund şi lui Roman-Horia Patapievici, filosof (cum anunţă articolul din Adevărul) implicat în chip direct în această istorie care, după cât se vede, agită spiritul intelighenţei româneşti la începutul acestei veri.
Aşadar: Scandal, pluton de execuţie în Academia Română condus de scriitorul academician Nicolae Breban, scrisoarea de protest a Dlui Gabriel Liiceanu, fabula şugubeaţă a foarte şugubăţului deputat Theodor Paleologu şi, evident, articolul din Adevărul care culpabilizează Academia Română, încă din titlul şi subtitlul dezvoltat al articolului, că nu se delimitează de plutonul de execuţie şi de conducătorul lui… Toate acestea par capitole dintr-un roman poliţist care n-a fost însă scris. Din fericire sau din păcate, depinde pe ce poziţie te fixezi.
Cum n-am timp azi să citesc naraţiuni de acest fel şi nici să imaginez fabule scabroase, mă rezum să spun că Academia Română nu are de ce să se dezică şi nu are de ce să se delimiteze, în cazul de faţă, pentru că „plutonul de execuţie” n-a existat şi n-am auzit să fi existat vreodată în Academia Română, iar marele scriitor român Nicolae Breban n-a spus în Academia Română ceea ce i se impută că a spus. Aşa cum i-am explicat în prealabil şi jurnalistei de la Adevărul, atunci când m-a consultat asupra acestei întâmplări, Nicolae Breban n-a ameninţat în prezenţa colegilor săi că vrea să împuşte pe cineva pentru că nu este de acord cu el, a vorbit doar în şedinţa Secţiei de Filologie şi Literatură de atitudinea I.C.R.,  sub conducerea lui Horia-Roman Patapievici, faţă de cultura naţională şi faţă de valorile româneşti. Îşi prezentase deja, într-o formă amplificată, punctul de vedere într-o emisiune TV şi solicita, acum, ca Academia Română să intervină mai des şi într-un chip mai categoric în societatea românească atunci când este vorba de limbă, tradiţii spirituale, naţiune, identitate culturală… Cine a răstălmăcit aceste opinii, în fond, juste, rău a făcut. Le-a schimbat sensul, le-a mistificat şi, iată, a produs scandalul pe care cei interesaţi l-au amplificat şi cer acum socoteală Academiei pentru ceva ce nu s-a întâmplat. Deputatul cu fantezia slobodă (reputat pentru „pleaşca” norocoasă ce ar fi căzut pe capul naţiei noastre latine în ultimii zece ani) mărturiseşte că ştie sigur, având „două surse”, că Nicolae Breban a cerut împuşcarea lui Horia-Roman Patapievici şi a lui Gabriel Liiceanu. Nu cunosc sursele Dlui Paleologu, dar îl pot încredinţa că în privinţa celor discutate la Secţia de Filologie-Literatură sursele lui sunt mincinoase, iar fabula lui cu adulterul de pe canapeaua din sufragerie… este fără haz, pot spune chiar că este de prost gust… „Faptul că un academician îşi permite să facă asemene acuzaţii, oriunde le-ar face, rămâne extrem de grav” – scrie el şi trage înţelept  morala fabulei: „adulterul rămâne adulter”. Las morala fabulei deoparte (e sublimă, dacă n-ar fi aşa de caraghioasă) şi, pentru că Dl Th. Paleologu se bagă în atât de multe lucruri şi ne comunică atâtea înţelepciuni, l-aş întreba: dar dacă adulterul n-a avut loc, dar dacă Nicolae Breban n-a propus împuşcarea lui Horia-Roman Patapievici pentru ceea ce el a scris despre poporul şi limba română, dar dacă totul este o mistificare şi acuzaţiile sunt nedrepte? Un înţelept adevărat ar trebui să ia în calcul şi această posibilitate… Dacă n-o ia şi merge pe surse nesigure, atunci… atunci ne aflăm în treabă şi construim fabule licenţioase…
Tot din Adevărul, aflu că Dl Gabriel Liiceanu intervine şi el în afacerea „plutonului de execuţie” şi trimite o scrisoare Academicianului Valentin Vlad, preşedintele Academiei, cerând lămuriri pe un ton autoritar şi într-un stil al urgenţei maxime. Citind-o, mi-am dat seama că este vorba de ceea ce în vechea retorică se cheamă etopee: istoria unei întâmplări închipuite, cum este ultimul capitol din Învăţăturile lui Neagoe către fiul său Teodosie. Deosebirea, mare, este că etopeea la care mă refer are un caracter profund religios şi moral, pe când naraţiunea de acum (sau ce-o fi ea) se ocupă de eroi sângeroşi, instigări la crimă şi condamnări la moarte. Sunt nevoit să-l dezamăgesc, de la început, pe autorul scrisorii. În şedinţa Secţiei de Filologie şi Literatură n-a venit vorba de el. Îmi vine să cred că se bagă singur în seamă. Nicolae Breban n-a putut să sugereze, nici metaforic măcar, lichidarea directorului Editurii Humanitas pentru că de data aceasta (cel puţin de data aceasta) N. Breban nu i-a acordat atenţia cuvenită. Aşa că problema cu „plutonul de execuţie”, cu „moartea lui Liiceanu”, analogia cu venirea minerilor în capitală etc. – toate cad în gol. Adică în retorică. Pot să-l asigur pe Dl Liiceanu că se înşală şi că apocalipsa pe care o imaginează în scrisoarea lui n-a avut loc în spaţiul Academiei Române. Dacă o să apară, cumva, într-o zi, o să încerc să-l ţin la curent. Şi pentru că în epistola lui citează numele academicianului Grigore Brâncuş, intelectual, într-adevăr, integru şi specialist de primă mână în sfera filologiei româneşti, aş sugera să-l consulte direct pentru a afla ce s-a întâmplat, cu adevărat, în secţia Academiei din care face parte şi în ce proză insalubră, de un fantastic întunecat, vor să-l introducă unele victime închipuite, în pierdere de notorietate.
Apropo de victime şi de agresori, de „plutoane”, de adulterul şi de „pisica” Dlui Paleologu ce este mutată de la televiziune la Academie şi de replicile date de fanii Dlui Liiceanu care, după câte înţeleg, se simt înfricoşaţi de Nicolae Breban şi de vorbele pe care le-ar fi spus între „zidurile Academiei”… Dl Liiceanu îmi reproşează, în mesajul trimis preşedintelui Academiei, că eu, ascultând pe N. Breban, nu m-am grăbit să sun la 112 sau să-l dau afară din sală după ce el n-a spus ceea ce Dl Liiceanu spune că ar fi spus. N-am sunat, adevărat, nicăieri, întâi, pentru că nu aveam de ce şi, în al doilea rând, nu este în tradiţia Academiei să-i iei vorba din gură unui om care vorbeşte şi, nici atunci când nu eşti de acord cu ideile lui, să chemi poliţia sau ambulanţa. Înţeleg ironia Dlui Liiceanu, dar pot să-i spun că ea cade alături… iar când înlocuieşte ironia cu indignarea, iarăşi nu prinde nota bună („ceilalţi, înfricoşaţi, au tăcut mâlc, făcându-se, astfel, complici cu cele petrecute sub ochii  lor”). Ceilalţi, adică membrii Secţiei care nu s-au ridicat în picioare, n-au protestat contra „vorbitorului setos de sânge”… O fantezie cât se poate de sumbră. Au tăcut, cum zice delicat Dl Liiceanu „mâlc” şi nu s-au repezit să-l reprime „golăneşte” (vorba este a petiţionarului, în continuare) pe vorbitorul setos de sânge pentru că nu era cazul. Vorbitorul nu arăta că vrea să verse sânge nevinovat  şi,  în genere, la Academie, când unul vorbeşte – ceilalţi îl ascultă. În paranteză fie zis, ziarul Adevărul se înşală când scrie că eroul acestei farse tragice a vorbit în „Aula Academiei” (într-un spaţiu, altfel zis, public), nu, el a spus ceea ce gândeşte despre I.C.R într-o reuniune la care au asistat 12-13 confraţi… Discuţia a avut un caracter intim, cum au toate reuniunile de acest gen. Cineva a dorit însă – şi trebuie să recunosc că a reuşit – să facă din această banală şedinţă academică un eveniment care să contracareze certurile politicienilor şi festivalul cătuşelor… Tristă glorie, urâtă bârfă de obor…
Fragmentul cu adevărat semnificativ din epistola apostolică a Dlui Gabriel Liiceanu este însă altul. N-aş fi scris, mărturisesc, acest răspuns la o naraţiune închipuită în stil poliţienesc, dacă n-aş fi descoperit acest fragment în care autorul justifică, filosofic, opiniile negaţioniste ale Dlui Horia Roman Patapievici despre poporul român, despre limba şi, în genere, despre cultura şi, deci, identitatea românească. Se cunoaşte ce crede fostul director al I.C.R despre ceea ce cărturarii mai vechi numeau „specificul” sau „spiritul românesc”. Pe unele dintre ele le citează acum şi Dl Liiceanu. Pe altele le reproduc dintr-un articol scris de un tânăr cercetător. Spun acest lucru nu ca să-l insult pe Dl Horia Roman Patapievici, nici pe apărătorul sãu, Dl Liiceanu. Pur şi simplu am părăsit completamente eseistica Dlui Patapievici în clipa în care am descoperit că îi judecă pe scriitorii români în termeni ce cu greu pot fi reproduşi pe hârtie. N-am scăpat nici eu, se pare, de asemenea caracterizări descalificante, folosite de regulă în locurile dosnice ale mahalalei bucureştene. Cel puţin aşa deduc din articolul, altfel pitoresc, al unui eseist moldovean. Aşa că mă folosesc, citându-le aici, de ceea ce au descoperit alţii, mai tari în virtute – după cum se zice – decât mine.
Dar ce scrie Dl Patapievici ( pe care, dacă îmi amintesc bine, Dl Liiceanu îl compară la începuturile lui cu Kierkegaard) despre români şi creaţia lor? Nu scrie deloc de bine, le contestă totul, inteligenţa, caracterul, istoria, în fraze imposibile, greu – repet – de reprodus… Dl Gabriel Liiceanu, ca bun amic, nu se arată supărat, dimpotrivã, îl apără, spunând că „în marile iubiri pândeşte dezamăgirea” şi că, uneori, „cu cât mai aprigă e iubirea cu atât mai mari sunt exigenţele faţă de fiinţa iubită”. Aşa scrie el cu gândul, evident,  la Cioran. Gându-i merge apoi spre Eminescu (din care reproduce o frază), la I.L. Caragiale, apoi trece la Hegel, Nietzsche şi Schopenhauer, zicând că şi aceştia şi-au detestat, în momentele lor de dezamăgire, ţara… Încheierea demonstraţiei este previzibilă: dacă aceştia au putut scrie propoziţii incendiare despre popoarele lor, de ce n-ar avea dreptul şi Horia-Roman Patapievici, publicist bucureştean reputat în cercurile elitiste, să scrie, când este dezamăgit în iubirea lui sublimă pentru poporul român, câteva propoziţii negative? Problema este că Dl  Horia-Roman Patapievici nu-i nici Hegel, nici Nietzsche, iar comparaţia cu Eminescu şi Cioran este, cum să zic mai politicos?, o sfidare prea mare şi prea puternică a adevărului. Eminescu, într-un moment de mânie împotriva românului care îşi revendică privilegiul patriotismului şi al naţionalităţi, scrie, într-adevăr, că „aşa român de paradă mi-e ruşine să fiu”… şi are, nu mai încape vorbă, dreptate. Nu-i nimic vexant în această propoziţie ce stă lângă alte sute, mii de propoziţii în proza filosofică şi politică a lui Eminescu. Criticând ca nimeni altul în epocă fantasmagoriile românilor, el apără cu ardoare drepturile naţiunii române şi laudă valorile spiritualităţii ei.
Păstrând în toate privinţele proporţiile, mă întreb dacă politicele  Dlui Horia-Roman Patapievici, pe care mulţi le incriminează şi pe care le apără, acum, Dl Gabriel Liiceanu cu o prietenească râvnă, vituperând, în acelaşi timp, limbajul violent al prozatorului Nicolae Breban,  mă întreb, zic, dacă autorul frazelor de mai jos merită acelaşi exces de îngăduinţă. Căci, iată ce scrie el, de pildă, despre chestiunea specificului naţional, copiind în chip flagrant stilul din Schimbare la faţă a României, fără a avea însă geniul limbajului pe care îl are tânărul Cioran. Horia-Roman Patapievici coboară invectiva, am impresia, în bucătăria publicisticii oborene:
„Numai violenţa, numai sângele mai pot trezi acest popor de grobieni din enorma-i nesimţire. Mă simt personal jignit de prostia băşcălioasă, de acreala invidioasă, de stridenţa de ţoapă a acestei populaţii ignare. Fondul ultim al substanţei naţionale româneşti este inadecvarea. Privit la raze X, trupul poporului român abia dacă este o umbră: el nu are cheag, radiografia spaţiului mioritic este ca a fecalei: o umbră fără schele, o inimă ca un cur, fără şira spinării. Toată istoria, mereu, peste noi a urinat cine a vrut. Când i-au lăsat romanii pe daci în formula hibridă străromânească, ne-au luat la urină slavii: se cheamă că ne-am plămădit din această clisă: daco-romano-slavi; mă rog. Apoi ne-au urinat la gard turcii: era să ne înecăm, aşa temeinic au făcut-o. Demnitatea noastră consta în a ridica mereu gura zvântată, iar ei reîncepeau: ne zvântam gura la Călugăreni, ne-o umpleau iar la Războieni, şi aşa mai departe, la nesfârşit. Apoi ne-au luat la urină ruşii care timp de un secol şi-au încrucişat jetul cu turcii, pe care, în cele din urmă, având o băşică a udului mai mare (de, beţiile…), i-au dovedit. Noi ne-am zvântat puţin între 1866 şi 1940, cu intermitenţe, apoi ne-au luat iar: acum însă, inovaţie, au început să urineze şi unii români peste români, patrioţii de la 1 ianuarie 1948, când, ca la start, au început crimele în masă şi deportările. Valea plângerii a fost transformată de români pentru români într-o vale a urinei corosive. Care era mai şmecher se suia pe capul vecinului şi-l pişa. Şi, cum românii e deştepţi, urinarea a fost, din noul paşopt încoace, generală. Românii devin stimabili prin generaţia de la 1848 şi meprizabili prin cea de la 1948. O sută de ani, atât a durat România în spirit. În rest, valuri şi valuri de urină” (p. 63).
*
Poate în aceste condiţii poporul român, care, după cum se vede, trăieşte într-o eternã vale a urinei, să beneficieze de votul universal de care beneficiază toate popoarele europene? Dl Horia-Roman Patapievici ne lămureşte: poporul mioritic, care are profilul moral pe care am văzut că-l are, nu poate avea acces la decizie: „în condiţiile votului universal şi egal dictează cei cu urina puternică. România ar fi putut fi salvată de români prin votul cenzitar. Dar România va fi distrusă de români, care nu pot alcătui un popor, pentru că valorează cât o turmă; după grămadă, la semnul fierului roşu. Este inutil să-l salvezi pe imbecil de propria sa vocaţie“ (p. 64) şi mai departe:
*
„Ies pe stradă şi nu văd oameni normali. Ca într-un coşmar, aproape toţi cei pe care îi întâlnesc se bâlbâie, îşi bâţâie ochii, dau din picioare ca apucaţii, înjură, se zdrelesc între ei cu plăcere, vorbesc schimonosit, rostesc idioţenii. Când, rareori, întâlnesc câte un om normal, el este fie foarte bătrân, fie foarte tânăr: neputincioşi în ambele cazuri. Oamenii valizi în România de azi sunt tâmpii, flecarii, estropiaţii, gângavii şi crapuloşii“ (p. 65).
*
Ce se întâmplă cu cei care cred, totuşi, că în democraţie lucrurile pot sta altfel şi că votul universal n-ar strica deloc românilor? Cum îi judecăm pe cei care cred că naţia noastrã, aşa cum este, merită fără discriminări să-şi exprime opţiunile prin votul universal? Dl Horia-Roman Patapievici este de părere că nu va fi bine de ei. Îi aşteaptă ca pe trădătorul spân ispăşiri grele: „este cert faptul că se vor găsi intelectuali notabili care vor lua poziţia publică, eventual la TV, sub patronajul graseiat al trădătorului spân din poveste, mă gândesc la Răzvan Theodorescu, omul căruia, până când voi muri, nu-i voi mai citi nicio carte, căci l-am condamnat spiritual la moarte” (pp. 39-40).
Dar revoluţia sau, mă rog, aşa zisa revoluţie anticomunistă din 1989? Ce s-a întâmplat cu ea şi cu poporul român? Dar ce se poate întâmpla când: „Suntem un popor cu substanţa tarată. Oriunde te uiţi, vezi feţe patibulare, ochi mohorâţi, maxilare încrâncenate, feţe urâte, guri vulgare, trăsături rudimentare, o vorbire agramată şi bolovănoasă. Moralmente, tonul general este dat de laşitate şi ticăloşie, de vanitate şi egoism meschin, de invidie joasă şi delaţiune lipsită de remuşcări, de îngâmfare şi bârfă ş…ţ Un neam flecar şi lipsit de Dumnezeu, nerâvnitor în sfinţenie şi agramat în grandoare ş…ţ Un astfel de popor, urgisit nu prin soartă, ci prin mediocritatea sa, ce semn  mai poate aştepta, decât poate doar semnul infamant al lui Iuda, ca diferenţă specifică” (ibid., p. 34). Dezolarea eseistului bucureştean este compactã, apãsãtoare ca o stâncã de granit şi la acest punct: „Aici, la Bucureşti suntem o mână de lucizi înecată într-un hârdău de Fecale Spurcând de Nestinsa Putoare”  (ibid., p. 40).
În fine, nu-i o exageraţiune, îmi vine să-l întreb pe Horia-Roman Patapievici, nu-i o mare şi regretabilă necuviinţă în aceste propoziţii nesăbuite, provocatoare de la un capăt la altul? :i, apoi, cum să judec credinţa Dvs. că „limba română nu-i bună decât pentru înjurături”. Este o dovadă de mare iubire spirituală, cum crede Dl Gabriel Liiceanu ?! Că mie nu mi se pare.
Acesta-i fragmentul, zic, din scrisoarea Dlui Gabriel Liiceanu ce merită a fi discutat, dacă reuşim să strivim în noi furiile şi orgoliile, resentimentele, complexele. Cât despre faptul, semnalat în scrisoarea Dlui Gabriel Liiceanu, cum că „Breban a cerut ca Horia Patapievici şi cu mine (G.L., n.n.) să fim împuşcaţi”, ţin să-l asigur, încă o dată, fiind martor ocular la evenimentul invocat, că despre Dvs., Domnule Liiceanu, n-a fost deloc vorbă (nu vă faceţi griji degeaba!), iar  în ceea ce priveşte „plutonul de execuţie” şi ameninţarea cu moartea adresată Dlui Horia Patapievici, ţin, de asemenea, să vă comunic că toate aceste barbarii pe care le imaginaţi nu s-au petrecut, cum ziceţi, între „zidurile Academiei Române”.
Concluzia, formulată de Gabriel Liiceanu în finalul scrisorii sale, cum că în şedinţa Secţiei de Filologie şi Literatură a Academiei Române s-a lansat „o instigaţie la crimă” este, să-mi fie scuzate vorbele, o pură aberaţie. Ca şi comparaţia pe care o face cu mineriadele… Toate acestea – şi încă altele, pe care le citesc prin gazete – mă fac să cred că etopeea, gen desuet, se hrăneşte copios din utopiile negative ale secolului nostru  şi se pregăteşte să revină la putere…

P.S. Este de mirare pentru mine să constat că 90 de gazetari, scriitori, oameni politici (printre ei inevitabila doamnă Macovei, care veghează, neabătut, cum se ştie, la Bruxelles, asupra statului de drept) au putut crede, cu atâta uşurinţă, fără a verifica, că ceea ce se zvoneşte este adevărat sau este doar o închipuire pusă într-o etopee publicistică?!

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper