O altfel de Medeea

Un articol de RODICA GRIGORE

Ludmila Uliţkaia, Medeea şi copiii ei, traducere de Gabriela Russo, Editura Humanitas, Bucureşti, 2014

 

Medeea era, în celebra tragedie a lui Euripide, femeia nemiloasă, vrăjitoarea atotputernică, cea care nu ezită deloc atunci când e vorba de dorinţa de răzbunare pe care o nutreşte; este cea care, în consecinţă, va ajunge chiar să-şi ucidă copiii pentru a-şi pedepsi soţul ce dorea s-o abandoneze. Păstrând în minte acest model – pe care ar fi fost imposibil să-l ignore, având în vedere că numele eroinei antice e inclus în titlul cărţii sale! – Ludmila Uliţkaia vorbeşte, în Medeea şi copiii ei, despre o altfel de Medeea.
Schiţă de portret
Apărut în anul 1996 şi având acţiunea plasată, în mare parte, în vara lui 1976, romanul este centrat în jurul Medeei Sinopli, femeie hotărâtă şi energică, născută în 1900 şi care, şi la vârsta pe care o are, reprezintă, după caz, un model, un sprijin, un reper sau pur şi simplu un refugiu pentru numeroşii săi nepoţi şi nepoate. Ea însăşi lipsită de copii, văduvă a unui evreu rus, Medeea îi primeşte şi, de fapt, îi aşteaptă în fiecare vară, în casa ei din oraşul Feodosia, din Crimeea, pe ţărmul Mării Negre, pe toţi copiii numeroasei sale familii lărgite, le contemplă izbânzile sau eşecurile, le acceptă infidelităţile şi micile ori mai marile trădări, esenţial fiind, din punctul ei de vedere, să-i aibă pe toţi – iar dacă nu, pe câţi mai mulţi dintre ei – alături, fie şi doar în perioada vacanţelor şi concediilor. În paralel cu relatarea verii lui ‘76, Medeea rememorează lungi şi însemnate (pentru ea şi pentru întreaga familie Sinopli) perioade din trecut, începând cu momentul stabilirii în Crimeea, care repetă, în cheie modernă, întemeierea anticelor colonii greceşti pe acele meleaguri. Iar neamul Sinopli, împreună cu familii de greci, armeni sau evrei, s-a stabilit printre tătari, la începutul anilor 1900, punând bazele unui mod de viaţă aparte şi impunând un veritabil model al convieţuirii paşnice.
Odată cu trecerea anilor şi pe măsură ce familia se măreşte, membrii săi se risipesc care-ncotro, pe tot întinsul fostei Uniuni Sovietice, de la Taşkent la Tbilisi, iar unii, mai îndrăzneţi (sau doar mai norocoşi…), ajung să emigreze chiar în Statele Unite, e adevărat că invocând şi originea evreiască – cu consecinţe însemnate pentru cei apropiaţi. Interesant este că, deşi plasat în perioada comunistă, şi în ciuda faptului că autoarea însăşi, specialistă în genetică, a avut de suferit la începutul anilor ‘70 de pe urma traducerii unei cărţi neconforme cu regimul politic, romanul de faţă nu îşi propune să facă vreo critică acidă a regimului lui Leonid Brejnev. Ci, cu o blândeţe deloc lipsită de ironie, dar deopotrivă cu o nostalgie de netăgăduit, Uliţkaia descrie era de stagnare, de lipsuri materiale evidente, dar şi de relativă acalmie în ceea ce priveşte virulenţa propagandei sovietice, atât de agresive în deceniile anterioare. Căci, fără a avea o maşină cu care să se deplaseze pe malul mării pentru a lenevi o zi la plajă, nepoţii şi nepoatele Medeei îşi petrec mare parte din timp în casa ce seamănă cu o locuinţă din zonele rurale ale Greciei, dar care, suficient de ironic, a aparţinut unei familii de tătari deportaţi în cruntele vremuri ale epurărilor staliniste. Sau, dacă tinerii din familia Sinopli reuşesc, totuşi, să ajungă la mare, drumul până acolo şi înapoi reprezintă o expediţie de-a dreptul epopeică – relatată (şi, desigur, trăită!) de protagonişti ca atare…
Fără îndoială, ca în orice epopee (grecească, cum altfel…) iubirile şi trădările se ţin lanţ, indiferent care ar fi subiectul (aparent) major. Astfel, unul dintre nepoţii Medeei, geolog, Gheorghi, e atras de pacea şi liniştea de la Feodosia şi decide să-şi părăsească soţia, să se căsătorească tocmai cu o vecină a mătuşii sale şi să înceapă o nouă viaţă departe de nebunia marilor oraşe. Nika şi Maşa, alte nepoate, care au crescut împreună după moartea prematură a părinţilor Maşei într-un tragic accident de maşină, şi care se iubesc asemenea unor surori bune, se văd puse într-o acerbă competiţie pentru afecţiunea indiferentului şi insensibilului Butonov, aflat şi el în vilegiatură la Feodosia în timpul şederii acolo a celor două. Dincolo însă de toate aceste aventuri, pe care Medeea, la capătul unei lungi şi nu o dată dureroase experienţe de viaţă, nu-şi permite să le judece, ci doar le priveşte de la distanţă, presimţind suferinţele pe care, inevitabil, le vor aduce şi intuind repetarea aceloraşi şi aceloraşi greşeli săvârşite şi de generaţiile anterioare, Ludmila Uliţkaia construieşte, cu subtilitate şi talent, un soi de roman în roman, ba chiar două romane prinse în interiorul marelui roman al iubirilor şi aventurilor de-o vară (sau de mai multe) ale reprezentanţilor tinerei generaţii. Este vorba, pe de o parte, despre rememorarea de către Medeea a trecutului personal, iar pe de altă parte, despre meditaţia asupra trecutului întregii regiuni prinse în vâltoarea istoriei şi a tuturor condiţionărilor ei în contextul fostului Imperiu Sovietic.
Prezent şi trecut
Iar dacă prezentul nepoatelor Maşa şi Nika pare atât de plin de întâmplări, prin comparaţie, viaţa Medeei, cu activităţile ei liniştite şi ordonate de asistentă medicală, cu grija permanentă pentru fraţii şi surorile mai mici, după moartea părinţilor, poate da impresia unei previzibilităţi şi a unei rutine teribile. Numai că Uliţkaia reuşeşte să-şi manifeste ironia fină şi la acest nivel, câtă vreme trădările nepoatelor tind să nu ducă la nimic, iar existenţa aparent plată şi neinteresantă a femeii în vârstă a fost – este încă! – de natură să-i ţină pe toţi alături şi reprezintă necesarul factor de coeziune în familia Sinopli. Pe de altă parte, dacă pasiunea manifestată de Nika pentru musculosul şi excentricul (fie şi numai la nivel vestimentar…) Butonov poate fi explicată şi înţeleasă de către cititor şi datorită firii nestatornice a tinerei, obsesia pe care o dezvoltă sensibila şi educata Maşa, cea căsătorită cu un bărbat afectuos şi inteligent, pentru sportivul ratat pe care-l întâlneşte în vacanţă e dovada unui bovarism care nu duce – şi nu o duce – nicăieri, lăsând la o parte faptul că fragmentele respective nu au nici nervul necesar şi nici tensiunea narativă care să poată susţine o asemenea complicată istorie a unui complicat (cum altfel, doar aşa sunt toate!) triunghi amoros… Citită din această perspectivă, viaţa Medeei alături de un soţ cu mari calităţi, dar şi cu destule defecte, devine o reală lecţie de viaţă pentru Maşa, Nika şi pentru cititorul atent la detalii. Căci Medeea demonstrează că, fără să fie lipsită de înţelegere sau de intuiţie, ştie şi să ierte; şi că, în egală măsură, fără să-i lipsească sensibilitatea, îşi dă seama că, uneori, în viaţă, trebuie să ştii să-ţi învingi slăbiciunile, altfel totul ameninţă să se prăbuşească. Sau, dacă nu, în cel mai bun caz, să se risipească. Aşa cum se întâmplă cu mariajul Maşei, al cărei soţ decide să părăsească Rusia pentru a se stabili în America.
Sigur că, procedând astfel, Uliţkaia abordează indirect şi realităţile epocii lui Brejnev, cu toate aspectele sale, fără să uite să evidenţieze relativa relaxare a acelor ani, căci ar fi prea mult să vorbim acum despre vreo libertate reală… Căci Statul Sovietic îşi propune încă să controleze totul, viaţa oamenilor, sănătatea lor, activităţile pe care fiecare le desfăşoară la serviciu, numai că, în afara tuturor acestora, oamenii fac tot ce pot – iar uneori chiar reuşesc – să-şi trăiască şi visele. E meritul acestei cărţi, aparent un cuminte roman de familie, să spună câte ceva cu adevărat esenţial despre toate astea, iar uneori să sugereze, dar cu o extraordinară forţă estetică, astfel încât simpla aluzie devine parcă mai pregnantă decât orice relatare programatică ori militantă.
Scriitoarea pune, apoi, în paralel istoria familiei sale cu Marea Istorie, secvenţele plasate în prezent sunt la tot pasul întrerupte de relatări ale unor întâmplări trecute, adesea fiind vorba despre evenimentele care au marcat existenţa Medeei, în încercarea de a aduce alături tehnicile relatării orale, atât de gustate în Rusia, cu elementele subtile ale unei poetici sui generis a romanului. Şi chiar dacă Ludmila Uliţkaia nu demonstrează întotdeauna autenticitatea colocvială a povestirii tradiţionale şi nici eleganţa susţinută ori structura extrem de elaborată a unei creaţii care a tins spre acelaşi scop, precum Orele de Michael Cunningham, Medeea şi copiii ei este o carte de viaţă – şi, deopotrivă, de atmosferă. Un text care reconstruieşte întreaga magie a unui teritoriu atât de mult discutat astăzi, Crimeea, dar pe care, la capătul lecturii, cititorul va reuşi să-l privească şi să-l înţeleagă şi altfel decât în contextul disputelor politice…
Comparat de unii exegeţi cu un film de Eric Rohmer, iar de alţii, cu scrierile profetice, cu accente politice şi geografice, de genul celor ale lui Vasili Aksionov, Insula Crimeea (şi nu numai), romanul acesta – fără să vrea vreodată să devină un Război şi Pace contemporan, aşa cum i s-a reproşat că nici măcar nu încearcă – sugerează că, dincolo de orice posibile aparenţe, toată lumea are secrete bine păstrate, a căror dezvăluire poate uneori ameninţa să arunce în aer stabilitatea unei existenţe liniştite. Dar, şi mai important, Medeea şi copiii ei reprezintă modalitatea aleasă de Ludmila Uliţkaia de a spune lucrurile esenţiale despre legătura indestructibilă dintre trecut şi prezent, dar şi dintre membrii unei familii; căci legăturile de sânge nu pot fi rupte ori uitate, iar ele salvează, câteodată, un neam întreg – chiar şi de ameninţările istoriei, ale unui regim politic sau ale oricăror infidelităţi sau trădări.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper