Nu lipsa unui sens, ci multiplul său năucitor

Un articol de Ştefan Afloroaei

Cred că resimţim adesea o mare problemă – uneori insolubilă – în faţa multiplului ca atare. Avem deodată în faţă o diversitate liberă, simpla diseminare fără nici o limită, mişcarea indeterminată în ea însăşi. Nu diferenţa îngrijorează, nici varietatea care se tot reface, ci absenţa unei minime orientări în spaţiul celor multiple. La limită, multiplul ameninţă cu puterea sa ubicuă şi aparent inepuizabilă (Marcu 5, 9: „Şi I-a răspuns/ duhul necurat/: Legiune este numele meu, căci suntem mulţi“). Însă, oricum am căuta să-i înţelegem prezenţa, nu poate fi lăsat deoparte.
Un psiholog american, Roy F. Baumeister, cu o anumită deschidere către filosofie, a publicat în 1991 o lucrare cu privire la sensul vieţii. Preferă – chiar din titlul scrierii – pluralul acestei expresii: sensuri ale vieţii (1). Discută mereu în termenii pluralului – posibilităţi sau forme ale sensului, vieţi omeneşti distincte, situaţii de viaţă, cazuri semnificative sau insignifiante. Cele mai multe referinţe le face la unele cercetări empirice, realizate „la faţa locului“. Nu vreau să spun cu aceasta că a rezolvat problema în discuţie, sau că vine astfel cu o alternativă salutară. Însă vezi bine că nu ocoleşte nici o clipă lumea celor multiple, variate, diverse. Şi nici ideile oarecum banale, de pildă că oamenii au nevoie în multe situaţii de un sens ori altul. Au destule motive să caute tot felul de sensuri. E adevărat, fără o motivaţie prea limpede preferă unele sensuri altora şi pierd uşor ideea unui sens de viaţă. O pierd un timp, apoi cred că o regăsesc acolo unde se aşteaptă mai puţin, fără să fie prea clar acest joc al vieţii. Dar nu aceasta ar fi adevărata dificultate care ne tot încearcă, ci o alta, surprinzătoare totuşi. „Într-un fel, problema majoră a timpurilor noastre e că dispunem de prea multe sensuri şi nu că acestea ar fi insuficiente. Sensurile – limbajul, informaţia, comunicarea, mass-media, simbolurile, instituţiile, normele – există peste tot şi ne invadează vieţile. Astfel, angoasa modernă constă de fapt în teama ca aceste sensuri fragmentate să nu se integreze într-un întreg semnificativ“. Pe de o parte, multe sensuri, prea multe chiar, fragmentare, fracturate, contingente. Pe de altă parte, nevoia de a le regăsi într-un „întreg semnificativ“, în unul şi acelaşi curs al vieţii.
Cea din urmă chestiune pare să conteze pentru fiecare dintre noi în parte. Până la urmă, în ce măsură viaţa unui om „se încadrează într-o singură unitate de sens sau într-o singură poveste de viaţă“? O asemenea întrebare e totuşi ciudată. Sigur, pare dezirabilă o unitate de sens a vieţii omeneşti, cuprinderea ei într-o singură povestire semnificativă. Pare stenic sentimentul că propria viaţă are un legato al ei. E ceea ce ar conferi o anume evidenţă sensului, certitudinea că totuşi există şi că poate să reziste orice s-ar întâmpla în decursul anilor. Pe de altă parte, ideea ca atare e destul de neclară. De ce ar fi dezirabilă în cel mai înalt grad o singură povestire a vieţii? Nu văd în ce sens ar fi obscură viaţa compusă din mai multe povestiri, care, uneori, se leagă între ele(2). Iar dacă e de căutat o anume unitate a vieţii, cum arată ceea ce cauţi? Şi de ce nu ar fi posibilă când viaţa ar face loc unor povestiri diferite, unor schimbări imprevizibile? Destule chestiuni neclare, aşadar, în marginea ideii formulate mai sus.
E posibil ca astfel de întrebări să se ivească chiar pe fondul analogiei de care uzează autorul, cea dintre viaţa omului şi povestire. Modelul de povestire în atenţie pare unul clasic: are un început şi un sfârşit, un personaj şi o dramă, o desfăşurare în timp şi o direcţie a celor petrecute. Prea clasic totuşi, prea bine confecţionat. Cum să găseşti astfel de vieţi în lumea care ne este proprie? Sunt de acord că poţi încerca să o înţelegi pe modelul povestirii sau al naraţiunii. Însă logica acestora se complică uneori indefinit (Paul Ricoeur). Iar sensul vieţii – când totuşi se lasă resimţit, întrevăzut – diferă mult de ceea ce face vizibil o naraţiune.
Mă surprinde totuşi, în cazul unei astfel de scrieri, reluarea unei idei mai vechi şi discutabile. Anume, omul însuşi – el singur şi numai el – dă un sens vieţii. Ca voinţă individuală sau colectivă, face din viaţa sa tot ce înseamnă această viaţă. Îi acordă sens într-un mod absolut liber şi contingent. Omul îşi face singur propriul destin, felul său de a trăi şi a muri se datorează doar lui însuşi. Ce frumos sună aceste cuvinte în primă instanţă! Ce minunat că absolut totul – viaţă şi moarte, sens şi destin – stă în puterea omului! Doar în mâinile lui, oricând şi în chip deplin! Am deja în minte imaginea unui astfel de om: pe un soclu din beton şi fier, destul de voluminos, stă drept şi decis, absolut ferm în atitudinea sa, un atlet al lumii noi, ţinând în mâini (în funcţie de locul unde e plasat) fie o armă modernă, deja încărcată, fie câteva unelte grele, tăioase, ale muncii colective. Absolut nimic în plus. Un astfel de om, suficient în voinţa sa, e în stare de orice. E gata oricând să decidă destinul său şi al celorlalţi, eveniment pentru care va distruge înainte de toate orice altă credinţă cu privire la viaţă. Din păcate, soclul pe care a fost glorificat un astfel de om încă există, locul e vacant, iar fantasma lui poate să urce acolo şi să ne spună din nou care este în istorie sensul omului şi în ce fel trebuie realizat acesta.
O astfel de ideologie nu e străină autorului, chiar dacă, într-o privinţă, va sesiza singur un anume impas (3). Iar consecinţele ei devin extrem de ciudate. În primă instanţă, scot din joc acea concreteţe a multiplului pe care ar fi dorit să o apere. Apoi, aduce posibilitatea sensului sub un fel de îndrumar cotidian şi totuşi cazon. Va spune, de pildă, că acela care îşi identifică greşit sensul vieţii şi-ar putea distruge singur întreaga viaţă, mai ales câtă vreme totul depinde exclusiv de el. Însă nu e nimic pierdut definitiv, e nevoie doar să ştim exact ce vrem („Aţi face bine să ştiţi exact cum vreţi să vă construiţi sensul vieţii“). Ne trebuie, adaugă imediat, „un ghid exact despre valorile fundamentale“ şi slujirea lor. Un îndrumar prin urmare, un manual de confecţionare rapidă şi pe cont propriu a sensului vieţii. Oare ce ar fi spus bietul Ivan Karamazov despre o asemenea soluţie, aparent simplă şi inocentă?
Însă chestiunea ridicată de la bun început, cu privire la multiplul sensurilor care ne stau în faţă, merită atenţie. Într-adevăr, nu de absenţa unor sensuri – tot mai variate şi noi – suferă omul zilelor noastre. Dacă se întâmplă uneori să sufere, faptul priveşte o posibilă orientare în lumea acestor sensuri. Unele îi apar comune, vulgare, altele insolite. Unele se arată rezonabile, altele indiferente sau arbitrare. Îşi pot schimba oricând locul, mai ales dacă e vorba de sensuri uzuale. În acest caz, cum e posibilă totuşi o bună raportare la jocul lor multiplu, imprevizibil? Şi ce ar putea să însemne o bună raportare? Desigur, poţi să distingi şi să vezi care sunt rezonabile în ceea ce te priveşte. Poţi să alegi şi să asumi în chip liber, să întreţii ceea ce răspunde dorinţei tale. Însă multiplul lor se păstrează în continuare. Nu e uşor de spus cum s-ar putea ajunge la o posibilă corelare a celor dezirabile. Sau, când cineva simte această nevoie, la o configurare a înseşi vieţii lor. „Dificila libertate“ – ca să reiau o sintagmă a lui Lévinas – înseamnă acum, din câte înţeleg, o tot mai dificilă orientare în lumea celor multiple şi relative.

 

(1) Roy F. Baumeister, Meanings of Life, The Guilford Press, New York, 1991. Versiunea în limba română e realizată de Kállay Éva şi a apărut la Editura ASCR, în 2011. Am în vedere mai ales § 1 („Cine spune că viaţa nu are sens?“).
(2) Unele cercetări ar fi dovedit că „foarte puţine persoane şi-au putut relata întreaga viaţă într-o singură poveste, cu sens cuprinzător; în cele mai multe cazuri, poveştile de viaţă s-au grupat în jurul a patru până la şase teme majore“ (p. 20, cu trimitere la Sharon R. Kaufman, The Ageless self: Sources of meaning in late life, 1986).
(3) „De cele mai multe ori, omul modern răspunde la această criză de valori prin atribuirea unei importanţe deosebite sinelui şi prin cultivarea exagerată a identităţii personale, transformând-o astfel într-o valoare fundamentală. Însă, dacă ne bazăm doar pe găsirea identităţii personale şi pe autocunoaştere ca să-i atribuim un sens vieţii noastre, devenim mai vulnerabili în faţa morţii decât am fost vreodată“.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper