Mituri şi… mituri. Alte note dintr-un jurnal antinostalgic

Un articol de Constantin Coroiu

Un personaj de un camelionism oarecum rafinat este elitistul parvenit. Intrat deja în mitologia autohtonă, el e parvenitul îmbogăţit sau agăţat în funcţii după războaie, revoluţii, lovituri de stat.

Odată ajuns, elitistul parvenit îşi închipuie că lumea trebuie să se raporteze la el, ca la un reper moral de neocolit, să afle şi să ştie totul despre personalitatea lui complexă, ce mănâncă la micul dejun, cum îşi potriveşte cu grijă şi minuţie de farmacist bucăţelele de pâine prăjită în aşa fel încât ultima să coincidă perfect cu cea din urmă sorbitură de cafea, doar este un estet în toate, cu ce se unge el în baie când îşi face duşul de dimineaţă, poate şi seara, ce sentimente îl cutreieră când îşi contemplă cu libidinoasă tandreţe trupul, dar şi automobilul de lux staţionat sau în mers, cum l-a încercat pe el, filozoful, ruşinea metafizică ori de câte ori a fost considerat sau s-a simţit român. Parvenitul elitist este cel care, sprijinindu-se marţial de stâlpul casei în care s-a născut, ne informează pe un ton grav, ca să ni se întipărească adânc în memorie, că acolo s-a ivit un mare spirit, adică el. Este, cu un termen al unui prozator, guzganul cu multe veleităţi, inclusiv de scriitor, al cărui gen preferat, de altfel cam singurul în care s-a consacrat, e genul epistolar. Din când în când, răsună în Cetate glasul său sub formă de scrisoare deschisă, prin care se adresează de la înălţimea-i intangibilă a unui Moise de mahala poporului de netrebnici ce nu-şi cunoaşte şi recunoaşte conştiinţele călăuzitoare. Justiţiar intratabil, elitistul parvenit somează, admonestează, acuză, se victimizează, se eroizează, proclamă modele morale şi politice. Modelul său suprem, idolul, pare să fie cel ce, în viziunea lui, a redat intelectualităţii din această amărâtă ţară adevărata demnitate! Mai e nevoie să rostim sulfurosul nume al idolului?! Elitistul parvenit proclamă că nu orice mocofan trebuie să citească, ci numai cei aleşi şi cu dare de mână merită să se bucure de privilegiul lecturii. Încât preţul cărţii, cu deosebire cea pe care o scrie sau o editează el, supremul, nu poate fi decât unul cât mai prohibitiv. Deşi combatant infatigabil, el trece uneori prin momente de istoveală, fiindcă este insuportabil de solicitat. Mulţi postaşi îi cer să rezolve diverse probleme arzătoare la ordinea zilei, îl imploră să schimbe România, fără să ţină seama ingraţii orbecăitori pe reţelele de socializare şi pe alte reţele că chiar şi nebănuitele, incomensurabilele lui puteri au o limită. După ce îşi rezolvă toate interesele, după ce îi căftăneşte şi pe alţi elitişti parveniţi, prieteni ai săi de casă, confirmându-l parcă pe Teodor Mazilu, un mare dramaturg şi un analist fin al psihologiilor şi mentalităţilor, parvenitul elitist poate să facă neaşteptate gesturi nobile, poate comite surprinzătoare acte de curaj, atingând chiar performanţa cea mai de sus a parvenitismului: renunţă eroic la parvenitism!
În fine, acest Dinu Păturică, altminteri intelectual veritabil, mai mult sau mai puţin român, mai mult sau mai puţin românofob, este şi un moftangiu din spiţa lui Mache şi Lache care se pricepe la toate. El ştie cum trebuie condusă ţara, el şi numai el este democratul pur-sânge şi conştiinţa vie şi neiertătoare a acestei epoci pe care o traversează omenirea. Pretinde că, de la înălţimea autorităţii lui intelectuale, morale şi civice, mai ales civice, cuvântul său este sacrosanct. Parvenitul elitist şi moftangiu de obicei enunţă, nu argumentează. Dacă, de pildă, vrea el ca Pleşcoiul să fie capitală culturală europeană, nici o clipă nu ar admite să-i fie puse la îndoială judecata de valoare şi voinţa. Om al concretului, repulsiv, el este în stare oricând să-şi exibe până şi complexele, prezentându-şi-le ca virtuţi. Elitistului parvenit îi lipseşte însă câte ceva de care când pare să nu fie conştient, când complexat. De pildă, talentul literar şi capacitatea de a iubi. Oricum, personajul este un moftangiu dintre cei demni de pana lui Caragiale. Ceea ce nu e puţin lucru. Deşi l-a preconizat pentru totdeauna, dacă ar trăi astăzi şi l-ar cunoaşte în carne şi oase pe contemporanul nostru, genialul nenea Iancu, cu ironia lui casantă, ni l-ar arăta cu degetul şi ne-ar şopti discret: „Uite-l, mă, ce drăguţ e!“.
*
Pe la începutul anilor ’90 ai secolului trecut, la Muzeul Literaturii Române din Iaşi, Casa Pogor, într-un colocviu scriitoricesc constituit ad-hoc şi tocmai de aceea mai interesant decât cele organizate de diverse grupuri, asociaţii, ligi, uniuni, Nicolae Breban spunea: „Noi toţi, ca scriitori, suntem nişte nemernici, numai cultura română e mare. Ãsta e paradoxul. Vizibil mai ales la ruşi. Toţi marii scriitori ruşi sunt nişte amărâţi, nişte obidiţi şi umiliţi (chiar şi Turgheniev sau Tolstoi?! – nota mea), dar literatura rusă este enormă, este zeiască. E ciudat pentru băcanul sau trecătorul de pe stradă cum pot crea nişte indivizi mărunţi, unii vag ticăloşi, un mit naţional; cum a putut acel Eminescu, care nu mirosea bine, care era dezordonat în viaţa sa, care era profund imprevizibil, care scria într-o limbă inacceptabilă pe vremea lui Alecsandri şi a lui Samson Bodnărescu, să creeze o operă pe care – s-a văzut după 50 de ani – să se clădească o structură naţională şi o întreagă istorie! Umilinţa (şi gloria) noastră este de a participa cu mica existenţă ce ni s-a dat la un mare destin, la un destin naţional…“.
Ascultându-l atunci pe Nicolae Breban, când m-a frapat mândra sa umilinţă, şi revăzând acum însemnările pe care mi le-am făcut la acel colocviu, mi-au venit în minte faimoasele umilinţe jucate ale lui Caragiale care se căina: „Mai bine hingher, decât literat român!“ Şi, continuând discursul prozatorului de mare putere, autorul unor capodopere ale romanului românesc, precum Bunavestire sau Îngerul de gips, am putea întreba într-o continuă mirare nichitastănesciană: cum este, cum a fost posibil ca acel sentimental irascibil “cu faţa crispată de inteligenţă“, ca să reproduc doar o singură linie din antologicul portret ce i-l face Călinescu în monumentala Istorie, care nu a ezitat, când una dintre piesele sale a fost fluierată la premieră, să se urce pe scenă, să-şi bage degetele în gură şi să-i fluiere şi el pe spectatori, fiind astfel autorul unei alte, cu totul insolite, premiere absolute, sau care, enervat de larma copiilor din casă, îi ameninţa: „Bag cuţitu-n voi, ştiţi că sunt nebun!“, cum, dar, a fost posibil ca el să creeze un mit naţional? Cum s-a întâmplat ca un umil copil din Humuleştii Neamţului, venit la Iaşi, la fabrica de popi, cu o căruţă trasă de o mârţoagă, care avea să trãiască doar 52 de ani, să transforme o vale a Plângerii, cu numele de Ţicău, şi o cocioabă, devenită primul muzeu memorial din România, mituri naţionale, după ce a proiectat propria-i copilărie petrecută într-un sat uitat de lume în universal?! Cum a fost posibil ca el, un alt campion al umilinţei, să fie adoptat şi admirat de aristocratul conclav de la „Junimea“, în primul rând de Titu Maiorescu, pe care i-a distrat şi cu poveştile sale corozive, pe uliţa mare, dar mai ales i-a fascinat cu arta echivocului şi cu capodopere precum nuvela Moş Nichifor Coţcariul ?!
Dar asemenea întrebări (şi mirări) deschise rămân fără răspuns, tocmai fiindcă îşi conţin toate răspunsurile, iar parametrii cu care operăm noi, cei mulţi, cei, nu-i aşa, normali, sunt aruncaţi în aer ab initio. Poate cu excepţia parametrilor morali, dar aceştia sunt numai de „competenţa“ procurorilor literari şi de cea a gazetarilor semidocţi, care îi interoghează, îi înjură şi îi condamnă pe Eminescu, Sadoveanu, Arghezi, Călinescu, Marin Preda, Nichita Stănescu… Ce să facă săracii, mănâncă şi ei o pâine nenorocită! De aceea, prefer întrebările şi mirările băcanului din colţ şi ale trecătorului de pe stradă, despre care făcea vorbire Nicolae Breban în Casa Pogor, poate cea mai celebră casă a culturii naţionale, unde Mioriţa s-a transformat în Odă, în metru antic, cum a definit-o memorabil Nichita Stănescu. Şi asta, pentru că ele exprimă o emoţie autentică, o uimire sinceră şi o curiozitate ingenuă. Dar mă tem că nici de acestea nu mai avem parte. Numai suntem de mult în epoca în care Caragiale se simţea, chipurile, agasat: „În ţara asta, dacă ai scris o piesă de teatru, nu mai poţi să bei o bere liniştit!“. Unde s-o mai afla oare ţara aceea? Este singura în care aş emigra!

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper