Marile doamne ale marelui ecran

Un articol de IOAN LAZĂR

Că se află pe genericul filmelor din competiţia oficială, că sunt omagiate ori premiate, că acceptă invitaţia la proiecţiile care subliniază clasicul unor opere cinematografice, marile actriţe adaugă festivalului nu doar admirabila lor încărcătură de seducătoare frumuseţe, ci şi – mai ales – delicateţea talentului sau rafinamentul jocului lor cu inimile bărbaţilor. Datorită acestor veritabile sirene filmice, Cannes-ul ne-a apărut deseori ca un carusel în imagini, reliefând inimile zdrobite ale îndrăgostiţilor din toate timpurile. Pe harta festivalului chipurile acestor doamne au pigmentat sentimental, de la an la an, albastrul marin al Mediteranei.
Suntem îndreptăţiţi, tocmai de aceea, să le acordăm deplinul respect. Înainte de a vorbi despre filme, despre concurenţa de fiecare dată acerbă pentru Palme d’Or, se cuvine să privim chipul lor surâzător, blând ori tonifiat de un curaj afectiv şi existenţial fără asemănare. Este lungă lista acestor amfitrioane ale marelui spectacol derulat de-a lungul timpului. Tocmai de aceea ne vom rezuma să conturăm doar tabloul momentului 2015.
Pe afiş, cu simplitate,
Ingrid Bergman
Să începem prin a evoca simplitatea unui chip care a reprezentat deopotrivă stilul hollywoodian şi vigoarea neorealismului. Iat-o pe Ingrid Bergman, suedeza imposibil de americanizat ori de italienizat. A rămas de fiecare dată ea însăşi, deşi a lucrat cu mari regizori, de la Alfred Hitchcock la Roberto Rossellini şi Ingmar Bergman. Pentru a-şi concepe afişul, ediţia a 68-a a recurs la o fotografie particulară, renunţând la figura ei de pe ecran, standardizată sau nu, în totul frapantă. Niciodată Ingrid nu ne-a apărut atât de fidelă propriei imagini interioare. Surâsul jovial vine de demult, asociat cu un regret indicibil. A trăit experienţa orfelinatului, iar aceasta spune totul despre graţia ce emană din fiinţa ei. Afişul nu ascunde acest detaliu biografic. Este nevoie să căutăm energia inefabilă a unei tinere nordice, tunsă scurt, emanând sănătate fie şi prin arcuirea coroanei ei dentare fără cusur. Organizatorii au conturat acest arbore genealogic, septentrional, prezentându-ne chipul unei ciute de pe la noi, o căprioară scăpată de glonţul gloriei ucigaşe.
Nu voi insista, şi nu doar din pricina altor comandamente festivaliere, cum ar fi calendarul proiecţiilor, derulat cu o mai puţină furie decât în anii precedenţi. La Ingrid Bergman – despre al cărei centenar al naşterii se vorbeşte tot mai mult – va fi nevoie să revenim.
Isabella Rossellini –
moştenitoare a celebrităţii părinţilor şi nu numai
Nu ne putem îndepărta de mamă fără a observa cum fiica acceptă invitaţia acestei ediţii într-o primordială calitate ierarhică. Cu un tată celebru, Roberto Rossellini, şi cu o mamă adorată, Ingrid Bergman, Isabella Rossellini este prezentă în festival ca preşedinte de juriu la Un Certain Regard. De verdictul ei a depins, astfel, ridicarea în palmaresul secţiunii a filmelor lui Corneliu Porumboiu (Comoara) şi Radu Muntean (Un etaj mai jos). Pentru un regizor altfel s-a găsit soluţia unui anumit premiu, marcând specificul talentului lui Corneliu Porumboiu. M-a impresionat un lucru anume: revenirea Isabellei la mama ei celebră, ca o perpetuă mulţumire. O instalare afectivă în memoria tuturor. A făcut-o şi la gala destinată mamei, dar şi în seara premiilor de la Un Certain Regard, găzduită de sala „Claude Debussy“.
Ceva din talentul preocupărilor din tinereţe (a început ca jurnalistă şi a continuat ca manechin) se simte şi acum, la maturitate. Are iniţiative de tot felul. Tenacitatea se asociază cu delicateţea. Se consacră cultivării memoriei tatălui şi a mamei, în amintirea căreia pregăteşte o amplă manifestare-spectacol. A colaborat ca actriţă cu regizori celebri, de la Nikita Mihalkov la David Lynch, de la Roberto Benigni la James Gray. Robert Redford i-a propus să realizeze un serial de televiziune avâd ca temă sexualitatea animalelor. Familiarizată din copilărie cu lumea scenei şi a filmului, Isabella a continuat, şi în propria familie, ambianţa relaţiilor artistice. Al doilea ei soţ (1979-1982) avea să fie Martin Scorsese. A jucat, a scris şi a regizat ea însăşi, ceea ce o recomandă din plin pentru misiunea de a prezida juriul celei de-a doua secţiuni a festivalului.
Sabine Azéma,
muza lui Alain Resnais
Sabine Azéma a fost desemnată să conducă echipa care a acordat în acest an Camera d’Or. Gloria artistei nu se constituie doar din colaborarea cu cel alături de care avea să trăiască trei decenii – Alain Resnais, cineastul-emblemă al Noului Val Francez, inspiratul inovator al formelor audiovizualului. Au început colaborarea în 1983, cu filmul Viaţa este un roman, continuând cu multe altele, printre care şi Melo (1987), care avea să-i aducă César-ul pentru interpretare feminină. În filmografia celor doi se mai află şi Smoking/ No Smoking (1993), unde Sabine interpretează şase personaje diferite, o performanţă pentru care ar invidia-o orice mare actriţă.
A fost muza inspiratoare a lui Alain Resnais, dar a fost şi preferata altor cineaşti de renume. Bertrand Tavernier, de pildă, i-a oferit şansa unui prim César, pentru rolul Irène din filmul acestuia O duminică la ţară (1985). Avea doar şase ani când a debutat pe marele ecran, alături de inegalabilul Louis de Funès. La şaizeci şi cinci de ani chipul ei pare neschimbat. Mereu seducătoare, frumoasă, afişând o eternă bucurie de a fi, posesoarea acelui de neuitat zâmbet-tezaur, unic în istoria cinematografuilui, încadrat de gropiţele din obraji. Thierry Frémaux a avut grijă să semnaleze prezenţa ei la Sala „Buñuel“, de pildă, cu prilejul proiectării unui documentar menit să evoce personalitatea lui Orson Welles. Actriţa s-a ridicat în picioare, fără a afişa altceva decât aceeaşi modestie caldă a unui surâs pentru toţi şi pentru toate. Generoasa ei inteligenţă o îndeamnă să-şi valorifice şi talentul comic. A făcut-o în filme cu mai mare deschidere la public, unele semnate de cineaşti din generaţiile mai noi. Desigur, prezenţa ei la Cannes a fost o sărbătoare pentru cinefili şi nu numai.
Agnès Varda –
Palme d’Or d’honneur
Născută la 30 mai 1928, venind pe lume în Belgia (mama era franţuzoaică, iar tatăl grec), a împlinit de curând optzeci şi şapte de ani. Agnès Varda reprezintă spiritul viu, frenetic şi tenace al cinematografului marilor autori. A început ca fotograf, apoi s-a consacrat aparatului de filmat. Cunoscută îndeosebi prin Cleo de la 5 la 7 (1962), avea să-i consacre lui Jacques Demy, omul vieţii ei, nu mai puţin de trei filme, fără a mai menţiona şi alte creaţii ale acesteia. Supravieţuitoarea Noului Val Francez, este prima femeie-cineast răsplătită cu Palme d’Or d’honneur. Trofeul se acordă, să nu uităm, acelor cineaşti care reprezintă pietre de hotar în istoria artei a şaptea, fiind pe deplin consacraţi şi recunoscuţi ca atare. Mai este o condiţie – să nu fi obţinut niciodată Palme d Or. Agnès Varda întruneşte aceste condiţii. Premiul nu se acordă însă în fiecare an. L-au obţinut până acum Woody Allen (2001), Clint Eastwood (2009), Bernardo Bertolucci (2011).
Ne-am oprit în cele de mai sus doar asupra acelor momente din programul şi structura organizatorică a ediţiei a 68-a ce au presupus prezenţa în prim-plan a unor mari regizoare şi actriţe, fie că ele au fost evocate (Ingrid Bergman), fie că au făcut parte din jurii (Isabella Rossellini, Sabine Azéma), fie că am asistat la evenimentul celebrării lor (Agnès Varda). În festival se află, desigur, şi alte doamne de elită ale filmului. Mă voi rezuma să menţionez doar două: Catherine Deneuve şi Sophie Marceau. Despre ultima s-a spus că ar fi avut un cuvânt greu în acordarea premiilor pentru producţiile franceze. Cu doi americani în fruntea juriului, iată că i-a convins. Dar poate că şi filmele meritau o atare răsplată, ceea ce ar trebui să ducă la diminuarea supărării italienilor care s-au declarat pe nedrept daţi jos din palmares.
Nu am menţionat-o pe Isabelle Huppert, cu trei filme în festival, într-unul (Valley of Love) avându-l partener pe Gérard Depardieu, Grande Nature, dacă e să parafrazăm titlul documentarului consacrat acestuia. Şi cu siguranţă au mai fost şi alte nume de mari actriţe, unele în deplină maturitate (Marion Cotillard, în Macbeth), altele şi premiate (Emmanuelle Bercot, pentru rolul din Regele meu de Maiwenn), Cate Blanchett (Carol), Margherita Buy (Mia Madre), Salma Hayek (Tale of Tales) şi, din nou, Catherine Deneuve (La Tête haute).

cinema

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper