Lecturi în Pacific

Un articol de Valeriu Gherghel

1. Dintotdeauna s-a citit pretutindeni. Un specialist reputat nota la indexul de materii, ca locuri de lectură: „alcôve, asile de nuit, balcon, bordel, cabinet d’aisance, café, champ de course etc.“.

Nu pot şti unde au citit alţii, nu i-am întrebat personal. Îmi pot închipui totuşi. Cu siguranţă că au găsit locuri şi prilejuri insolite. În ceea ce mă priveşte, ofer curioşilor un catalog al locurilor (im)proprii, în care am răsfoit cărţi ori am citit din ele:
Pe acoperişul blocului cu patru etaje, din strada Primăverii, nr.13, în vacanţa de vară, făcând plajă (Jocul cu mărgele de sticlă, Doctor Faustus, Lotte la Weimar, Mănăstirea din Parma, Moş Goriot etc.), în pădurea Cetăţuii (Zahei Orbul de Vasile Voiculescu, într-o ediţie cenzurată), la Galata, lângă cimitirul încăpător de pe deal, de unde ai cea mai potrivită privelişte a oraşului şi muritorilor (Portretul lui Dorian Gray), tot la Galata, dar pe câmpul de la poalele mănăstirii, mai precis la Purcica, unde lumea se prăjea la soare într-o ţinută mai mult decât sumară, iar reumaticii se tratau cu nămol urât mirositor, cu cât miroase mai rău cu atât e mai bun, spun reumatologii, dacă n-ar mirosi deloc sau ar mirosi a vanilie şi scorţişoară, n-ar avea niciun efect curativ (Şerban Cioculescu, Introducere în poezia lui Tudor Arghezi), la cursul dezlânat de Economie politică marxistă, ţinut de profesorul V. N., când am şi fost dat afară din amfiteatrul II.8 ca eretic cititor idealist (Odaia gingaşei iubiri de Mihai Ursachi), pe dealul Şorogarilor, cu vedere spre mahalaua Ţicăului şi spre bojdeuca povestitorului (Gândirea egipteană antică în texte), sub un stog de porumb, pe o ploaie îndesată, în satul Răducăneni (Suflete moarte), în sala Filarmonicii, sub privirile compătimitoare / dezaprobatoare ale publicului rafinat, pătruns de suflul muzicii lui Antonín Leopold Dvorák (revista România literară, Sportul popular), pe malul Bahluiului, când chiuleam în liceu de la orele de matematică (Christian Morgenstern, Cântece de spânzurătoare, Dylan Thomas, Balada momelii cu picioare lungi, Vincent Buranelli, Edgar Allan Poe, Jack London, Martin Eden), în bucătărie, cuprins de spaimă, nedumirit, terifiat, stors (Edgar Wallace, Arcaşul verde, Jules Verne, Insula misterioasă), în pat, sub pături, lângă fereastra de unde priveam zilnic turla Palatului, în care bătea vechiul orologiu nemţesc (Alexandre Dumas, Ce trei muschetari, După douăzeci de ani etc.), în grădina de la ţară a bunicilor, printre tulpinile de porumb (Victor Hugo, Mizerabilii, Boccaccio, Decameronul), în parcul Copou, lângă trunchiul unui arţar (Urmuz, Puţină metafizică şi astronomie), într-un tren „personal“ care mă transporta la Poneasca (I. L. Caragiale, Momente şi schiţe).
Îmi amintesc şi astăzi (şi pentru totdeauna) aceste minunate versuri din poemul lui Dylan Thomas:
„Adio de-acum
Bărbatului de pe puntea cu picioare de mare
Pe mulinetă firul auriu cânta
Momelii care a ieşit din sac semeaţă

Căci noi îl văzurăm aruncând apelor repezi
O fată vie cu cârligele prin buze petrecute;
Peştii toţi erau spuziţi cu sânge
Vestesc corăbiile ce se-ndepărtează…

Adio, rămas bun pescarului pierdut pe uscat,
Bătură pentru el lună şi soare
El stă în uşa casei sale singur
Îşi ţine-n palmă inima cu lungi picioare“.

Merită să rămâi corigent la matematică, dacă poţi citi în libertate un poem atât de frumos…

2. Am citit, după cum am spus în introducere, în toate postúrile şi poziţiile posibile (şi nu numai): în picioare, plimbându-mă prin curtea Şcolii generale nr.6, din Sfântul Lazăr, în recreaţii întotdeauna prea scurte, cu manualul de Anatomie deschis la lecţia despre „reproducere“ (doar eu puteam fi scos la tablă pentru această temă dubioasă, colegii mei nu reuşeau să-şi păstreze sobrietatea), aşezat la o masă lungă, din fundul „sălii profesorilor“ de la BCU, alături de amicul L. P. (şi protejat de generozitatea neuitatei doamne Cornelia Mâţă), culcat pe burtă, pe spate (în pădurea de la Ciric, pe malul iazului cu acelaşi nume, pe acoperişul blocului), întins pe-o parte, într-o rână, cu capul sprijinit în mâna stângă, amorţită de efort şi apăsare, precum turcul Ismail Ipek (originar din Smyrna, dar trăitor în Berlin), pe podeaua odăii, răcoroasă, ori în pat, mai ales în pat, ascuns sub pături, la lumina unei lanterne, pentru a nu semnala părinţilor obiceiul incalificabil de a-mi pierde nopţile cu fleacuri. Să nu uit: până şi Guibert de Nogent citea în pat.
Din lipsă de calciu şi magneziu, hélas, azi nu mai pot citi aşa. Oasele mele au mare nevoie de săruri, de aminoacizi, de fosfaţi…
Într-o viaţă care tinde să devină supărătoare prin lungime (şi lipsă de consistenţă), am cunoscut, fireşte, cititori mult mai interesanţi decât subsemnatul. Şi în postúri absolut inedite, irepetabile. Pe unul dintre ei l-am întâlnit, cu mulţi ani în urmă, într-o tabără de elevi, dintr-o aşezare situată nu departe de Vălenii de Munte, nu mai ştiu cum se chema, dar sigur nu era Poneasca, acolo am fost peste doi ani. Eram cazaţi într-un fost conac boieresc, cu două caturi şi saloane lungi, tenebroase (ca în pavilioanele de la Socola).
Insul cu pricina se retrăgea într-un foişor, nu-l însoţea nimeni, geniul lui era intangibil, rămânea în picioare şi se învârtea în cerc, cu o carte în mână, mimând o abstragere completă, deşi, probabil, nu era deloc indiferent la privirile invidioase ale celor din jur şi, mai cu seamă, la şoapte, la zgomote, la chicotelile fetelor. Lumea îl arăta cu degetul şi îl considera admirativ un nou Labiş. În treacăt fie spus, noul Labiş n-a atins niciodată notorietatea celui vechi, fiindcă a avut norocul să nu fie zdrobit de un tramvai, la miezul nopţii, şi, până la urmă, n-a scris nimic, absolut nimic. A procedat prin urmare ca un înţelept.
Totul ar fi fost perfect banal, dacă în foişorul poetului n-ar fi urcat, de trei ori pe zi (fix la orele 11, 15 şi 18), o orchestră de suflători. Existau şi alămuri, şi tobe, şi tube, şi fligornuri. La un semn al dirijorului orchestra pornea să ţipe. Ceva ca un muget ne lovea timpanele, haotic. Şi, totuşi, individul se păstra imperturbabil şi concentrat, strângea volumul cu ambele mâini, în mijlocul grupului muzical, şi continua să citească din tomul lui masiv, un in-folio. De îndată ce orchestra pleca, îşi relua mersul în cerc. Raza foişorului nu era mai mare de cinci-şase metri, iar el nu se abătea de la perimetru…
Dar poziţia/postúra cea mai originală a fost închipuită (şi, fără nicio îndoială, pusă în practică) de către Mihai Ursachi, pe când se găsea în America. Poetul a pretins (şi avem toate motivele să-l credem pe cuvânt) că a citit Sein und Zeit, tratatul din 1927 al lui Martin Heidegger, într-o singură după amiază, înotând pe spate în valurile Pacificului, printre sirene cu părul blond platinat şi căluţi de mare. Nu peste mult, Mihai Ursachi şi-a trecut doctoratul cu profesorul Ronald Werth de la Universitatea Statului Texas, o somitate în domeniul germanisticii. Am devenit curios. L-am căutat insistent pe Google.
N-a fost deloc o surpriză pentru mine: doctorul Werth, savantul unanim preţuit de comunitatea academică, nu există…

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper