Jean din Bănie şi Ana Ipătescu au aprins fitilul

Un articol de AUGUSTIN BUZURA

Privind în urmă cu toată luciditatea şi detaşarea la care mă obligă anii petrecuţi pe acest minunat pământ, descopăr că doar rareori m-am înşelat în situaţii care au avut o legătură strânsă cu istoria. M-am născut în vremea lui Carol al ll-lea, am vieţuit în perioada superarogantei dictaturi a lui Horthy şi aşa mai departe, nu mi-a scăpat niciuna, până la cea mitocănească a lui Băsescu şi a lichelelor sale. Vreau să spun că am un deosebit „simţ“ al dictatorilor şi încă din studenţie nu am avut nicio dificultate în a diferenţia paranoia de oligofrenie, cobaii de şobolani, ciuma de gripă şi omul cu carte şi cu dragoste de ţară de cei care-şi spun oriunde şi oricând „oameni politici“.

Mai ştiu, şi am mii de argumente, că nu suntem la ora mult pomenitei Europe, ci la ora şi manierele comunismului primitiv de după război. Când aud că inculpatul „trebuie să-şi dovedească nevinovăţia“, mă duce gândul la Iosif Vissarionovici Stalin cu al său celebru ordin: „Să fie judecat şi condamnat la moarte!“. Pe atunci, suverani erau delatorii; nimeni nu verifica nimic şi, se ştie, mulţi români au murit nejudecaţi ani de zile, uitaţi prin diverse închisori şi lagăre. Nimeni nu răspundea pentru erori. Maşinile Securităţii ridicau numai la miez de noapte, să înfricoşeze oamenii. Azi, acest oficiu îl fac îndeobşte mascaţii, la orice oră, dar în prezenţa numeroaselor televiziuni. Evident, nu lipsesc niciodată cătuşele care par simbolul civilizaţiei acestui moment, trădând, totodată, calitatea democraţiei şi a celor ce o veghează. Inventatorul stiloului este un român, Petrache Poenaru. Pe nici o masă, în nici o împrejurare, nu vezi un asemenea instrument sau vreo carte, dar nu mi-am pierdut răbdarea, va veni şi pasul următor. În sfârşit, delatorii ocupă un loc de cinste în societatea românească: rãmân cu milioanele de euro furate şi viaţa merge înainte, cu carte sau fără multă carte, procurorii sunt intangibili, infailibili, inamovibili şi toate câte mai sunt. Nu are importanţă pe cine calcă din greşeală sau intenţionat, ci pe cine păzesc. Astfel, la fel ca dupã rãzboi, frica rămâne suverană, iar despre vot, cum zicea neuitatul Iosif Vissarionovici, nu are importanţă cine votează şi câţi votează, ci acela care numără voturile. Pe atunci, numărătoarea nu se făcea în ţară. Astăzi nu ştiu pe unde s-o mai fi făcând, dar mă uimeşte înghesuiala „oamenilor politici“ pe la uşile ambasadelor. Or fi ştiind ei ceva. Poate cunosc până şi ospătarii ambasadorilor cadoul de mare preţ moştenit din Fanar: mândria de a fi slugă şi iscusinţa de a face intrigi, dar mai ales de a trăda exact când  lumea se aşteaptă cel mai puţin. Şi toţi o fac, chipurile, pentru ţară, pentru imaginea ei în lume. Judecăţile au acelaşi inconfundabil  specific naţional. Adrian Năstase nu a fost dovedit că ar fi făcut ceva, dar a fost trimis la puşcărie pentru a fi dat ca exemplu! Magna Charta a apărut, dacă bine îmi amintesc, în 1215 şi a fost impusă cu regulile şi instrumentele vremii până a ajuns să facă parte chiar din A.D.N.-ul englezilor. Ce pot să înţeleagă ei din modul nostru particular de a lupta cu corupţia? Ce sfaturi să ne dea? Arestaţi, băieţi, de dragul M.C.V.-ului!, căci asta  ne-a cerut preşedintele vostru, precum şi bunica mincinoşilor din Parlamentul European. Cum ar traduce ei, „europenii“, că totul se poate, când nimic nu se poate? Similitudinile despre care vorbeam sunt mult mai numeroase decât s-ar putea crede. Ţara era condusă şi după război tot de activişti, care se aseamănau cu cei de azi ca nivel de cultură, dar se deosebeau prin îmbrăcăminte şi vehiculele de transport, dar devreme ce nici astăzi profesioniştii nu sunt luaţi în seamă în momentele de decizie, diferenţele nu sunt importante. Vorbisem însă de iluzii. Sigur, mi s-a întâmplat şi mie să confund dorinţa cu realitatea, să mă înşel, adesea cu bună ştiinţă, dar nu de prea multe ori. Prima mare iluzie are legătură cu „Primăvara de la Praga“. Neparticiparea României la  invazia militară în Cehoslovacia şi, desigur, cuvântarea lui Nicolae Ceauşescu din acel neuitat august 1968 m-au făcut să mă simt foarte mândru de ţara mea, care, în ciuda unui pericol real, s-a purtat cu demnitate, deşi toţi ştiam că, la o adică, nimeni nu ne va ajuta la modul concret. Luptătorii din Budapesta, românii care, cu arma în mână, rezistau în munţi şi până şi cei ce au dat speranţe uriaşe în toată lumea comunistă n-au primit decât sprijin propagandistic, nimic mai mult. Din pânza impermeabilă a baloanelor din care se răspândeau afişe îndemnând la rezistenţă, ţăranii si-au făcut diverse haine, şi cam atât. Atunci, în acel august, am avut trei zile formidabile, fără cenzură, când direct la microfoanele posturilor de radio spuneam ce credeam că trebuie spus, fără frică, şi tot aşa şi scriam. Atunci am fost convins că acele zile nu vor putea fi uitate, că măcar o parte din libertatea trăită atunci se va păstra. Din păcate, în vara lui 1971 s-a declanşat Minirevoluţia culturală, romanul meu de debut a fost interzis şi luni în şir nimeni nu mi-a explicat de ce, eram ocolit şi mă îngrozea gândul că nu voi mai putea publica în viitorul previzibil. Ceauşescu abia atunci ne arătase faţa reală, revenirea însă la vechile obsesii ale partidului – realismul socialist, romantismul revoluţionar – nu au mai fost posibile, scriitorii erau o breaslă care ştia să-şi apere drepturile şi „teritoriile“ spirituale cucerite. Este imposibil să explici celor de azi câtă energie s-a cheltuit pentru păstrarea unor adevăruri care, astăzi, par de la sine înţelese. Dar dacă nu s-au înghesuit să vorbească cei ce au luptat cu adevărat, cei ce au păstrat demnitatea breslei şi respectul pentru cultură, au ieşit la tribună lichelele, turnătorii, talentele mărunte care şi-au croit biografii false, costume de eroi şi cei mai mulţi dintre ei aşa au rămas în ochii lumii. Pomelnicul valorilor nu poate începe decât cu ei. Tot ei s-au angajat să se lupte cu comunismul, care, oricum, s-a stins singur, în câteva zile, dar luptătorii nu încetează războiul, asemenea soldaţilor japonezi uitaţi odinioară prin cine ştie ce insule. Revoluţia a fost  şi pentru mine o altă sursă de iluzii, fără îndoială cea mai mare. Mi-a fost dat să trăiesc nişte zile uluitoare despre care am vorbit cu alt prilej. Habar nu aveam de lovituri de stat, de tot felul de diversiuni şi de inexistenţa teroriştilor, habar nu aveam de basmele postrevoluţionare, de nesfârşitele demitizări, ştiam că-mi şuieră gloanţele pe la tâmple, că alte gloanţe s-au încastrat în capota maşinii cu care mergeam să-mi anunţ familia că apa e otrăvită şi că barajul de la Tarniţa ar putea fi distrus de formaţia de elicoptere străine ce se îndrepta spre el, că în  această situaţie Clujul avea să rămână sub ape. Din păcate, la scurtă vreme am văzut cum apele curate ale Revoluţiei au fost acoperite de gunoaie, că lichelele, proştii şi slugile tuturor şi ale oricui avea nevoie de ele, de la Est, Vest, Nord şi Sud, au reuşit să facă din România un rai al mitocanilor şi al hoţilor cu ştaif, un stat în care nimic nu este ce ar trebui să fie, unde nimeni nu crede în nimic iar suverane sunt ura, frica, moaştele şi agheasma. Libertatea se învaţă şi se păstrează cu multă dificultate, or, nu poţi să ştii ce n-ai învăţat. Şi-apoi, posturile de radio occidentale au prezentat doar faţa idilică a capitalismului. Ajutorul primit după Revoluţie face parte din aceeaşi categorie cu cel acordat odinioară luptătorilor din munţi. Până să ne dumirim, am rămas fără industrie, agricultura este una de subzistenţă, iar pământul pentru care s-a murit în răscoale şi războaie împărtăşeşte soarta industriei. Ţara aparţine grupurilor mafiote şi celor ce se dovedesc mai slugi decât slugile concurente la zâmbetele Vestului. Putea fi altfel? Poate fi altfel? Bag de seamă că nici nu apucăm să ne aşezăm ceva mai temeinic pe un drum, că alt scandal ne deviază traiectoria. Apare ca din pământ câte un Jean şi câte o apucată care interpretează lamentabil, cu un vocabular de  sub o sută de cuvinte, rolul Anei Ipătescu. Partidul Liberal de odinioară a devenit doar un pseudonim al P.D.L., după cum şi preşedintele ţării, de la care am aşteptat enorm, s-a schimbat total; pe zi ce trece seamănă tot mai mult cu Băsescu: vrea partidul lui, guvernul lui, România lui. Am crezut că se va bate pe faţă, măcar cu o parte din armele care l-au adus la putere, şi că nu va recurge la mişeliile înaintaşului său, dar sunt nevoit să mă întreb dacă aşa gândeşte cu adevărat sau aşa are ordin să gândească? Oricum, e foarte trist. Ca simplu cetăţean, care nu a stat ascuns pe vremea Răposatului, nu a tăcut şi nu a aşteptat nici o pomană de la patrie, m-am iluzionat că voi prinde şi eu un timp, oricât de scurt, fără dictatură, fără parlament transformat într-un cor la dispoziţia unui dirijor. Dar n-a fost să fie. Cine crede că există două Românii se înşală profund. Există una singură, sărăcită, minţită şi abuzatã în toate felurile, dar care se va trezi foarte repede, cum, de altfel, se va vedea. Sau, ca să nu complicăm prea mult lucrurile, toate câte se întâmplă sunt doar o banală ilustrare a Principiului lui Peter: „În orice ierarhie, fiecare angajat are tendinţa de a urca până la nivelul său maxim de incompetenţă“. Dar despre minunata noastră debandadă postrevoluţionară voi vorbi în numărul viitor.

Un comentariu pentru “Jean din Bănie şi Ana Ipătescu au aprins fitilul”

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper