Jacques Audiard, noul deţinător de Palme d’Or. Un palmares comentat, contestat, controversat, dar… atestat

Un articol de Ioan Lazăr

Niciun palmares din lume nu poate mulţumi pe toată lumea. Cu atât mai mult când este vorba de orgolii exacerbate provocate de festivalul festivalurilor. Cannes-ul  a generat o anumită  mitologie a gloriei, deşi pe la începuturi a vrut să se împotrivească star-sistemului. Încetul cu  încetul, însă, a reuşit să se contamineze de efectele gloriei, fără a depăşi doate defectele acestei metodologii. O paranteză deschisă aici ar trebui să se preocupe de sociologia succesului cinematografic distilat prin grilă festivalieră. Nu voi continua într-o atare direcţie din simplul motiv că palmaresul clocoteşte încă şi că trebuie sondat la temperatura de fierbere. Când, peste ani, istoricii cinematografului vor veni să constate, metehnele celor implicaţi îşi vor fi pierdut deja interesul.
Cred că Sophie Marceau avea dreptul să pledeze pentru cinematograful ţării ei. Dând destui bani (vreo douăzeci de milioane de euro), francezii nu puteau suporta la nesfârşit ca alţii să ia caimacul. Apoi, cinematografia franceză nu este chiar de ici de colea, deşi de fiecare dată a cultivat fraternitatea, egalitatea, drumul liber la succes pentru alte culturi audiovizuale. Ospitalitatea, condiţia asumată de amfitrion, nu poate merge mai departe în virtutea inerţiei. Lumea de astăzi are ea însăşi alte oprelişti, alte comandamente, alte urgenţe. Iluziei i se poate cere să aştepte măcar un pic. Planeta clocoteşte, mările devin cimitire pentru emigranţi, a fost, să nu uităm, anul unor atentate îngrozitoare, aşa că a privi tocmai spre ceea ce mulţi refuză să vadă mi se pare nu doar un curaj estetic din partea lui Jacques Audiard, ci, mai ales, unul ideologic, civic, social.
Ar trebui să acceptăm, de aceea, opţiunea juriului condus de cei doi fraţi Cohen şi ca o formă de implicare în prezent. Dheepan, palmdorizatul acestei ediţii, nu este doar un film politic şi social. El rerprezintă hârtia de turnesol prin care se relevă statutul umanităţii ultragiate. Franţa a acceptat emigraţia unui fost luptător în Sri Lanka, fără a întârzia asupra coloraturii ideologice. O familie mixtă, artificială, mai degrabă, cu un tată care a pierdut totul, o soţie de formă, dornică să iasă din iad, alăturându-şi amândoi, o copilă rămasă singură pe lume. Acest triplu destin se alcătuieşte, renaşte, se reconstruieşte pe teritoriul francez, într-o periferie a unui oraş, altul, desigur, decât Parisul. Citeam, cu puţin mai devreme de a începe redactarea materialului de faţă, că, de fapt, realitatea unor asemenea banlieu-uri este cu mult mai decentă, mai sigură, mai protectoare pentru membrii colectivităţii decât, dramatizând, ţine să sublinieze filmul. De aceea îmi şi place să cred şi să afirm că Audiard ar trebui să aibă câştig de cauză împotriva glumei tragice a lui Moretti (Mia Madre/ Mama mea), fără îndoială un autentic creator de cinema. Firesc, succesul de casă şi de acasă al altui nedreptăţit (Tinereţe de Paolo Sorrentino, autor dintre cei mai înzestraţi) este lăudabil, dar nu poate fi interpretat ca argument suprem în a motiva eroarea juriului.
Marele Premiu a revenit cineastului maghiar László Nemes, pentru Fiul lui Saul. Aflat la primul său lungmetraj, încă tânărul regizor abordează un subiect delicat. Plasându-şi acţiunea în octombrie 1944, la Auschwitz-Birkenau, el revine asupra unor evenimente tragice din Al Doilea Război Mondial. Saul, un membru al unui Sonderkommando (grup de prizonieri evrei  obligaţi să ajute la exterminarea celorlalţi), descoperă cadavrul propriului fiu încercând să-l salveze din flăcări.
Pentru cea mai bună regie a fost premiat Hou Hsiao-Hsien. Prin filmul său Asasinul, cineastul taiwanez ne duce în China veacului al IX-lea. Deprinzând secretele artelor marţiale, Nie Uinniang are misiunea de a-i elimina pe tirani. Subiectul ne introduce într-o tragedie de familie, ceea ce face cu atât mai dramatic conflicul. O ambianţă barocă, multe personaje feminine, un preambul în alb-negru, cu o nouă înfăţişare, revizuită, a concepţiei de viaţă a samurailor. Filmul a plăcut şi prin extravaganţa rafinată a decorurilor şi peisajelor sale.  Premiul juriului, contestat de unii critici, a mers în Grecia, fiind acordat atenianului Yorgos Lanthimos (Homarul). Este o poveste a cuplului, tratată cu umor, căreia criticii italieni, mai ales, i-ar fi preferat un film semnat de Paolo Sorrentino (Tinereţe).
Şi capitolul premiilor de interpretare a suscitat comentarii. Îndeosebi în cazul actriţelor. Într-o poveste de amor pasional, Tony retrăieşte momentele ei de euforie sentimentală, în paralel cu exerciţiile de recuperare după un accident la ski. Titlul, Mon roi, a fost luat de la un vers dintr-un cântec la modă, Giorgio (Vincent Cassel) fiind regele acestei tinere femei. Premiul a revenit regizoarei şi actriţei Emmanuelle Bercot, regia filmului fiind asigurată de Maiwenn. Cea de-a doua deţinătoare a aceluiaşi premiu este Roiney Mara, pentru personajul din Carol de Todd Haynes.
Aclamat la premiere, apreciat şi pe parcursul festivalului, Vincent Lindon (Cea mai bună interpretare a unui rol masculin) a convins aproape pe toată lumea prin realismul mijloacelor sale de exprimare în reliefarea personajului încercat de viaţă, un şomer confruntat cu dificultăţile cotidiene (Legea pieţei, în regia semnată de Stéphane Brizé). Actorul ne-a oferit un spectacol agreabil la gală, emoţionând asistenţa cu bucuria sa sinceră, împărtăşită cu căldură. Pentru Chronic (căruia i s-a acordat Premiul pentru cel mai bun scenariu), mexicanul Michel Franco s-a inspirat dintr-o întâmplare din familie. Mama sa a suferit un atac de cord şi a trebui să facă faţă situaţiei de a rămâne cu jumătate de corp paralizat. Devenind dependentă de alţii, ea a realizat o nouă imagine a vieţii. În film, personajul unui asistent pentru bolnavii în fază terminală este, la rândul lui, neîmplinit, neajutorat. Această comuniune între oameni ce par doar sănătoşi, suferind în adâncul lor, bolnavi în stare gravă, capabili de înţelegere şi generozitate, face farmecul naraţiunii apreciate şi de juriu.
Să menţionăm şi La tierra y la sombra al columbianului Cesar Augusto Acevodo, prezentat la Săptămâna Criticii Internaţionale, căruia i s-a atribuit Camera d’Or. Povestea este plasată  într-un sat unde un tată se întoarce pentru a duce mai departe propria familie, rămânând  alături de fiul său bolnav.
În încheierea acestor câteva rânduri, reamintim că şi în 2015 filmul românesc a fost remarcat pe Coasta de Azur. În secţiunea Un Certain Regard, Corneliu Porumboiu şi-a prezentat ultima sa producţie – Comoara. Cineastului i s-a acordat un premiu special, parcă anume inventat pentru formula sa stilistică: Un Certain Talent. Şi scurtmetrajul Ramona (regia Andrei Creţulescu), intrat la Săptămâna Criticii, a fost remarcat şi apreciat ca atare, obţinând Premiul Canal + (unde va fi şi difuzat).
O ediţie cu subiecte mai triste, mai puţin spectaculoase, o ediţie de tranziţie, după cum, pe drept, au observat unii comentatori, cu mai puţine nume sonore în program, cu cineaşti mai puţin mediatizaţi, dar cu o mai ataşantă privire la problematica socială, cu mai multe aspecte relevante, inspirate de viaţa reală a lumii de azi.

cinema

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper