Is Life a Nightmare?

Un articol de Ştefan Bolea

Corin Braga, Acedia. Jurnal de vise (1998-2007), Ed. Polirom, Iaşi, 2014

 

După Oniria, Jurnalul de vise precedent, publicat în 1999, profesorul şi cercetătorul clujean Corin Braga îşi continuă explorarea inconştientului, de data aceasta sub semnul Acediei, afect caracterizat de teologul german Josef Pieper drept o „tristeţe care se referă la partea divină din om“. Unul din cel mai interesante aspecte ale dream catcher-ului  (p. 266) pe care îl analizăm este descompunerea sau deconstruirea celor trei personalităţi alternative ale eului auctorial, personalităţi care pot fi aproximate folosind intuiţii din terminologia jungiană.
1. Aia, care „nu are nimic de-a face… cu… vreo proiecţie a unui ideal feminin“ (p. 5) corespunde – mai degrabă decât animei – umbrei. Starea denotată Aia – numită parcă intenţionat cu forma populară a pronumelui demonstrativ pentru a o depotenţa, pentru a o pastişa şi pentru a refula capitalul ei distrugător, „carcasa de oţel“ (Max Weber) a reginei durerii – este, în ciuda stranietăţii sale („Aia, moroiul“, p. 8), „calea regală“ spre interiorizare, spre deplasarea pe axa Eu-Sine. „Ce te sperie, te şi atrage“, nota Kierkegaard în cartea sa care a deschis drumul psihologiei (şi psihoterapiei) existenţialiste: personajului lui Braga i se pare rebarbativă starea Aia dar şi beneficiază într-un stil pseudoromantic de capitalul individualist din experienţa integrării umbrei: „Licean, pe străzile întunecate ale cartierului meu din Sibiu, sau student, prin pieţele cu clădirile leviatanice ale Clujului, bântuiam urmărit de umbra albă a fantomei închegate din înteţirea simţurilor. Îmi producea o fascinaţie dulce, ca de altfel toate coşmarurile, pe care, de mult timp deja, nu mai încercam să le curm sau să le uit, ci, dimpotrivă, să le prelungesc şi să le savurez.“ (s.m.) (p. 6). Deşi are o componentă umbroasă şi alta egotică, am putea spune că
2. Ãla (reţinem simetria apotropaică a depotenţării prin denominaţie) este masca sufletului (cum numea Jolande Jacobi „persona“). ăla este o „fiinţă grea, înglodată în real“, „o carcasă groasă, <care> stă pe mine ca o mască; pe el îl trimit în lume, ca să ia cuvântul la adunări publice, simpozioane, lansări de carte şi orice ale situaţii înecate de agurida stresului.“ (p. 8) Faţeta secundă a personajului propus de Jurnal este, în termeni jungieni, un compromis între Eu şi lume şi corespunde mai mult In-der-Welt-Sein-ului decât Dasein-ului, din perspectivă heideggeriană (termenul fenomenologului existenţial pentru persona era das Man, depozitarul inautenticităţii personale –  remarcăm în trecere că şi Jung discută persona aproape exclusiv în termeni depreciativi). Persona este antiteza umbrei (după alte interpretări antiteza animei –  dar am văzut că Aia are şi o componentă „sufletească“, dacă ar fi să ne referim la denumirea sa şi nu numai: Aia conduce spre Sine şi de multe ori „anima stă în spatele umbrei“). La fel, ăla este inversul lui Aia: „Cine e acest individ înalt ca o lamă de oţel, puternic, masiv şi bădăran, care s-a înălţat în mine? S-a închegat din toate golurile, timidităţile şi aprehensiunile mele de a vorbi în public, s-a coagulat, picătură cu picătură, ca o stalactită. Iar acum, deşi continuă să-mi fie la fel de frică de discursuri şi întâlniri cu oameni, el, bine antrenat, iese la suprafaţă, îmi dă putere şi amploare vocii, vorbeşte pentru ceilalţi, este scârbit de respectul insesizabil pe care li-l trezeşte celorlalţi, creşte din acest respect amestecat cu teamă, îşi ia locul în societate, acceptă sarcini şi posturi, mă răzbună pentru ceea ce nu am fost niciodată şi mă soarbe din singurătatea mea tăcută şi hipersensibilă, fascinată.// Iată, aşa s-a născut dublul şi inversul lui Aia, aşa a apărut ăla!“ (p. 54) Din „jalea“ (din tenebrele) umbrei se întrupează persona: ăla este un mecanism defensiv prin care Eul răspunde cerinţelor supraegotice sau pur şi simplu lumii.
3. Peter Pan, arhetipul lui puer aeternus, corespunde probabil Sinelui sau măcar deviaţiei spre Sine, la fel cum ăla este o combinaţie de persona şi Eu şi Aia o mixtură de umbră şi anima. „Nu am amintiri legate de sufocare sau altă formă de traumatism fizic, dar Hook mi-a actualizat parcă întreaga angoasă a copilului care nu se poate naşte, care bate la fereastra lumii reale, privind cu disperare la fericirea dinlăuntrul camerei, speriat că nu va putea intra niciodată şi va rămâne să bântuie în zbor ţinuturile miraculoase şi letale ale unui Tărâm de Niciunde şi Nicăieri. Copilului acestuia din mine, care râde, face tumbe, se aruncă prin aerul imaginaţiei în sus şi în jos, face poze şi vrea să fie iubit, i-am spus Peter Pan.“ (p. 8) Anxietatea stă la pândă în spatele fiecarei personalităţi alternative: dacă prin Aia descopeream aspectul tenebros al existenţei, fascinaţia horror-ului şi prin ăla experimentam angoasa lipsei de autenticitate şi aceea a nerecunoaşterii interioare şi a disocierii (oare sunt chiar eu însumi acest „individ înalt ca o lamă de oţel, puternic, masiv şi bădăran …?“), prin Peter Pan –  în schimb – explorăm angoasa maturităţii şi a separării de inocenţă, dublată de înstrăinarea de un Neverland platonic care ne scapă mereu.
Dacă Jung şi Nietzsche aveau două personalităţi (cazul filosofului născut la Röcken e destul de tranşant, Zarathustra constituind personalitatea sa numărul 2), eul auctorial al lui Braga are –  cel puţin – trei. Spun „cel puţin“ petru că melancolia şi „lucrul cu sine“ care se degajă din Acedia provin parcă dintr-o zonă care le transgresează pe toate trei. Marea temă a Jurnalului lui Braga este – de fapt – autenticitatea. Trebuie observat că, din punct de vedere existenţial sentimentul falsităţii este paradoxal un simptom al autenticităţii. Virtutea cardinală a existenţialismului ne scapă mereu printre degete: este ridicol să te declari autentic; atunci când crezi asta eşti o marionetă jalnică. Mai degrabă autenticitatea este o muncă: trebuie să ucizi o mie de alter ego-uri false înainte de a te apropia de numinosul ei. Autenticitatea debutează astfel ca o supradoză de fals, ca o luptă „pe viaţă şi pe moarte“, pentru a vorbi ca Hegel, cu falsul.
Personajul construit de Braga se luptă pentru propria sa mântuire cu meduza inautenticităţii:
(a) „… criza care mă paralizează de aproape un an, care mă face fals, care ucide bruma de spontaneitate chiar şi a acestor rânduri …“ (p. 15)
(b) „Sunt ca o ţeavă ruginită, prin mine nu vine decât apă murdară, când voi reuşi să spăl acest gunoi sufletesc?“ (pp. 18-19)
(c) „… o placă tombală stă peste mine, … mă aflu scufundat întro avalanşă de nisip a cărei crustă de la suprafaţă mi-e tot mai greu să o sparg, crustă ce e însăşi moartea sufletului meu.“ (p. 41)
(d) „… eşti un extraterestru în propria ta lume …“ (p. 52)
(e) „Poate că sentimentul acesta de neîmplinire şi gol vine din faptul că tot ceea ce fac este impropriu : studiile, critica, cercetarea, dar şi proza sau acest jurnal, odată cu tot restul din viaţa socială. Nu sunt decât înlocuitori pentru altceva, pentru ceea ce ar trebui să fac cu adevărat.“ (p. 51)
„Oare cum aş putea transforma acest caiet într-un jurnal de transcendere?“ (p. 59) se întreabă paradigmatic eul auctorial, „trădând“ miza soteriologică a cărţii. Sentimentul nerecunoaşterii interioare („ego sum qui non sum“ cum spune demonicul Iago), cel al morţii sufletului (al soarelui interior pe care-l găsim în Darkness de Byron dar şi la Gerard de Nerval), cel al alienării ontice („eşti un extraterestru“ în imanenţa acestei lumi) fac conjuncţie cu negritudinea umbroasă a acediei. Eul pare prins într-un limb care desparte lumea morţilor de universul adevăratei vieţi. În spatele „sterpitudinii“ (p. 70) stă însuşi demonul, „acuzatorul“, falsul demiurg, the king of lies: „Ca un avertisment, mi-a trecut prin cap că încremenirea sufletului meu din ultima vreme, pe care o tratez cu prea multă nepăsare, ca pe o banală călire interioară, este cea din care, lichefiată, se ridică Satana“ (p. 45) Cum putem transgresa dimensiunea infernală a acestui univers, cum putem scăpa de piticul care ne stă în cârcă şi ne sugrumă? Probabil că volatilia va face obiectul unui alt jurnal, deocamdată realitatea Acediei a fost lupta acerbă cu falsitatea pentru dobândirea autenticităţii. Dacă înţelegem visul ca un „autoportret spontan al inconştientului“ (Jung), Jurnalul consemnat de Corin Braga descrie un descensus ad inferos, o imersiune în plutonic, o confruntare cu umbra care va deschide Eului calea de acces către profunzimi.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper