Inspiraţia. 500 de cuvinte pe zi

Un articol de Valeriu Gherghel

1. Aş aminti în treacăt că în Filosofia compoziţiei, Edgar Allan Poe a contestat ideea de Inspiraţie şi  a susţinut că scrisul este, în realitate, o ars combinatoria, un calcul lucid.
Multă vreme am crezut în Inspiraţie. Cine n-a făcut greşeala asta? Până şi T. S. Eliot credea în Inspiraţie (ar fi o stihie divină) şi spunea despre Vergiliu, de pildă, că a fost un poet inspirat. Nu mai ştiu ce să cred. T. S. Eliot îl contrazice pe Edgar Allan Poe. Unde va fi fiind oare adevărul?
Şi fiindcă eu unul am crezut în Inspiraţie, nu scriam fireşte decât în orele de inspiraţie. Până la orele de inspiraţie, aşteptam încordat. Transpiram. Orele de inspiraţie erau foarte rare şi din această pricină scriam puţin (dar numai rânduri foarte inspirate), cu mari chinuri şi mulţi nervi. Pentru reviste şi ziare (care nu se tipăresc numai în zilele de mare inspiraţie, ci şi în zilele obişnuite), eram un colaborator dificil. Îmi trimiteam articolele în ultima clipă. Astăzi nu mai cred deloc în Inspiraţie, bineînţeles, cred numai că dacă ai dormit destul şi nu te-ai îmbătat în ajun, te trezeşti devreme şi eşti gata inspirat şi bun de muncă.
Conceptul romantic de Inspiraţie (alături de acela de Geniu, până şi Harold Bloom credea în Inspiraţie şi Geniu, recitiţi Anxietatea influenţei) i-a încurcat pe mulţi scriitori (şi artişti). În primul rând, pe poeţi, ei fiind din principiu mai aproape de Divin prin versurile lor elevate. Şi în al doilea rând, pe toţi ceilalţi. Mă gândeam pe atunci că şi medicii au nevoie de inspiraţie, cînd scriu reţete ori identifică o maladie după simptome polisemice. Nu eram, probabil, departe de adevăr.
Prima lovitură (dar nu cea decisivă, din păcate) în ideologia Inspiraţiei mi-a dat-o prozatorul englez Anthony Trollope. În monografia despre Henry James, Junior (Bucureşti: Editura Albatros, 1988, p.96), Petre Solomon menţionează următorul amănunt care mi-a rămas în minte pentru vecie: „Deşi a fost multă vreme funcţionar şi factor poştal, <Trollope> a avut răgazul să scrie 47 de romane, plus alte 25 de cărţi, lucrând zilnic, timp de câteva ore, cu ceasul în faţă şi cu o „normă“ de minimum 40 de pagini pe săptămână, fiecare pagină însumând câte 250 de cuvinte“.
Îmi veţi spune că Anthony Trollope este un romancier minor şi că astăzi nu mai vorbeşte nimeni de el. Vă înşelaţi amarnic. Faceţi o căutare pe/ prin Google (chiar dacă rezultatul nu este întotdeauna relevant), pornind de la numele lui, şi veţi vedea că are mai multe referinţe decât Ngugi wa Thiong’o. N-aţi auzit de Ngugi wa Thiong’o? În 2010, avea 3 la 1 şanse să ia Premiul Nobel. Cu cât ne îndepărtăm de anul 2010, are tot mai puţine, deoarece s-a apucat să-şi compună operele în limba gikuyu. Este din Kenya şi scrie despre comunităţile Kikuyu, care vorbesc limba gikuyu. Polirom i-a tradus, în 2013, povestirea intitulată Râul care ne desparte: Romeo şi Julieta în Africa. În toamna lui 2014, şansele lui au fost de 7 la 2.
Dacă scrii precum factorul poştal Anthony Trollope, este limpede că nu crezi absolut deloc în ore faste şi ore nefaste. Nu te interesează starea de graţie, Inspiraţia (cu un I cât mai mare), te interesează doar ceasul la care începi şi ceasul la care sfârşeşti cele cinci sute de cuvinte (în manuscris sau pe ecran), momentul izbăvitor al Aminului.
Pe când răsfoiam, de-o curiozitate, Sfârşitul unei iubiri de Graham Greene (Polirom, 2013, colecţia Top 10+), mi-am amintit de onorabilul Anthony Trollope. După cum bine ştiţi, romanul lui Greene consemnează „o poveste de dragoste adulterină“ (ce-i mai excitant oare decît un adulter pe vreme de război?; unul în vreme de holeră, pesemne!) între scriitorul Maurice Bendrix şi Sarah, soţia numitului Henry Miles, funcţionar în Ministerul Securităţii Interne. Nu ne interesează acum intriga. Nu vă spun cine moare.
Iată ce obiceiuri trollopiene are Maurice Bendrix, amantul: „De peste douăzeci de ani, probabil că am scris în medie cinci sute de cuvinte pe zi, cinci zile pe săptămână <să observăm, în treacăt, că porţia lui Bendrix este considerabil mai mică decît porţia lui Trollope, n. m.>. Pot să scriu un roman într-un an şi-mi rămâne timp pentru revizuirea şi corectarea dactilogramei. Am fost întotdeauna foarte meticulos şi, când mi-am terminat cantitatea zilnică de lucru, mă opresc, chiar dacă mă aflu în mijlocul unei scene… Când eram tânăr, nici o legătură amoroasă nu-mi schimba programul“ (p.47).
Din nefericire, Bendrix nu mai e foarte tânăr. A devenit vulnerabil. Nu-şi mai respectă riguros programul de lucru. Tragedia poate începe…
2. Goethe scria cel puţin trei poezii pe zi, Thomas Mann nu se ridica de la masa de lucru între orele 9 şi 12, orice s-ar fi petrecut în univers (familia avea grijă să nu fie deranjat), Julien Green îşi măsura lucrul în numărul de rânduri scrise, se simţea excelent când reuşea 25-30 (din care mai tăia vreo 10, ca să nu fie cuprins de trufie), José Saramago redacta cel puţin două pagini zilnic, cam 4000 de semne etc. Iată şi o mărturisire recentă a prozatorului David Lodge (în Adevărul, 24 octombrie 2014):
„– Dacă sunt prins de un roman, scriu în fiecare dimineaţă.
– Câte ore?
– În jur de patru. Dar se întâmplă să nu fac asta în fiecare zi. Uneori sunt angrenat în alte activităţi – trebuie să plec undeva. Dar rutina mea de muncă este să scriu între 8.30 şi 12.30“.
3. Am observat în viaţa de toate zilele că scriitorii (îndeosebi cei aleşi) îşi urează din răsputeri unii altora, în ocazii mai speciale, dar şi fără ocazie, „multă inspiraţie!“. Altceva, lecturi, meditaţii, exerciţiu, nimic. Doar inspiraţie. Pură şi simplă.
Buna dispoziţie, sănătatea, bogăţia, somnul lin şi îndelungat, apropierea îngerilor de perna adormiţilor, „fie-ţi îngerii aproape!“, digestia ireproşabilă, un tranzit intestinal ireproşabil etc., deşi mult mai necesare, în opinia mea, pentru o viaţă de scriitor care se respectă, nu apar câtuşi de puţin în urări. Nici măcar nu se subînţeleg.
În schimb, inspiraţia, Ea, Inspiraţia, Posesiunea, Suflul, Duhul, Pneuma, Muza muzelor, Răpirea, Înduhovnicirea lirică reprezintă un punct fix, un reper inconturnabil (iată că măcar o dată se vădeşte util şi acest epitet franţuzesc, detestat de Umberto Eco), o obsesie unanimă, o stea polară a tuturor scriitorilor pierduţi în mulţimea amestecată a scriitorilor, adică a oamenilor, căci nu există indivizi care să se mulţumească numai cu viaţa însăşi, toţi binevoiesc a scrie cîte ceva, măcar un distih, o terţină, un catren, o saga, un roman fluviu. Ea, Inspiraţia, este (şi rămâne) lucrul cel mai jinduit de muritori şi muribunzi, Dezirabilul prin excelenţă, mişcătorul nemişcat al lui Aristotel, proton kinoun.
De când Socrate, cel care nu a scris în viaţa lui nimic, nici măcar un rând, o chitanţă, o cerere, un cec în drahme, i-a reproşat bietului Ion că suferă de inspiraţie, id est de „entuziasm“ (aşa se spunea la greci, ca să scrii şi să cânţi versuri trebuia să fii cuprins de enthousiasmos), şi că este un iresponsabil (fiindcă inspiraţia face întotdeauna ceea ce vrea ea din „rapsod“), poeţii, prozatorii, dramaturgii, criticii literari, eseiştii şi traducătorii (am luat ierarhia de pe „Agenţia de carte“, un site cultural) găsesc că numita inspiraţie este un lucru foarte preţios, sine-qua-non-ul activităţii de a înşira cuvinte pe hârtie (sau pe ecran). Chiar dacă Socrate o lua în derâdere şi-şi bătea joc de toţi cei inspiraţi.
Şi astăzi, dacă vrei să măguleşti un poet, să-i gâdili vanitatea, îi spui că a scris un poem inspirat. Nici un alt epitet nu-l va bucura mai mult decît ăsta. Dacă vrei să-l energizezi, să-l faci să sară într-un picior de bucurie (cam de-aici până, hăt, colea, pe muntele Parnas), îi urezi din suflet „multă inspiraţie“. Nu are nevoie de nimic altceva, nici de apă, nici de tutun, nici de cafea, nici de mâncare, nici de mentosan, nici de grisine.
În opinia mea, inspiraţia continuă să fie giugiulită şi cerută fiindcă este o posesiune scurtă, fulgerătoare. O chestie de secunde. Nu poţi suferi de inspiraţie 24 de ore din 24, Muza nu te vizitează toată ziua, îşi ia şi pauze, asta ştie orice ageamiu care nu a scris încă nimic, dar care şi-a pus în minte să impresioneze umanitatea, nu peste multă vreme, prin operele lui revizuite şi complete.
Inspiraţia se dă cu pipeta, un strop azi, un bob mâine, o linguriţă poimâine. Adeseori, întârzie sau nu mai vine deloc. Eşti cuprins de impacienţă. Începi să scrii literatură „negativă“. Stai şi stai zile şi săptămâni de-a rândul şi tot nimic. Nu vrea. A secat. Sau vine exact la ora la care nu te aştepţi. Ãsta necaz! Să te afli într-o vizita şi să simţi cum te încearcă inspiraţia! Nu poate fi nenorocire mai acută. Ajungi în pragul sinuciderii.
Aşadar, inspiraţia se dă rar. De-o pildă: mie. M-aţi văzut vreodată pe mine scriind la ore matinale? Aş, noaptea n-am inspiraţie, oricât m-aş chinui şi aş sta cu pliscul larg deschis, precum puii Pelicanului. Nu cade nici o firimitură, nimic. Numai seara (vreme de două-trei minute, nu mai mult, să nu mă înţelegeţi greşit), cam pe la ora asta, simt aşa ca o luare de sine, ca o rostogolire, ca o înşfăcare dintr-o parte, ca un bufnet, ca o hurducătură, ca o hâţîire, ca o străpungere, ca un junghi. Viiiiiiineee!
Pesemne că mi-a urat cineva, un coleg, un însetat, un vizionar, „multă, multă inspiraţie!“. Altfel, nu-mi explic…

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper