Generaţie şi (ne)împlinire. Gheorghe Crăciun, lectura şi seducţia

Un articol de Emanuel Modoc

Teoreticianul faţă cu autohtonizarea unei noi episteme

Textele programatice ale lui Gheorghe Crăciun din anii ’80 au fost cu siguranţă cele care i-au consolidat poziţia de teoretician de prim rang al curentului optzecist. Şi e interesant cum o grupare precum cea a optzeciştilor e promiţătoare, din punctul de vedere al alonjei teoretice, doar în formula antologiei Competiţia continuă. Generaţia ’80 în texte teoretice. Optzecismul, pe de altă parte, a depins mereu de o legitimizare teoretică şi de o afiliere la un curent de gândire occidental. Odată cu începerea discuţiei despre postmodernism (iniţiată în 1986 în numerele 1 şi 2 ale Caietelor critice), se putea vorbi şi despre un postmodernism autohton, cu toate elementele pe care le implică această diferenţiere, aşa cum observa şi Liviu Petrescu: „postmodernismul literar românesc nu trebuie văzut ca un fenomen de «mimetism» cultural; fiindcă, ceea ce este cu deosebire evident, mai cu seamă în cazul scriitorilor «optzecişti», este efortul lor de a oferi nu un model cosmopolit al postmodernismului, ci unul organic, ce să se afle, adică, în concordanţă cu anumite tradiţii literare şi linii de evoluţie din literatura română“. Aşadar, un postmodernism suprapus parţial curentului optzecist, având propriul postulat prin care să se individualizeze: prevalenţa asupra unei poetici a prozei scurte în dauna poeticii romanului, autenticitatea, afirmarea unei poetici de tip non-mimetic (simulacru), postulatul unui „nou umanism“, al unui „nou antropocentrism“ (Alexandru Muşina). Confuzia legată de existenţa unui postmodernism autohton a fost de la început alimentată atât de critica vremii, cât şi de optzecişti, chiar dacă o mutaţie a literaturii române a început să aibă loc dinainte de ivirea termenului în spaţiul autohton (Carmen Muşat a observat foarte bine în Strategiile subversiunii… aceste mutaţii: „prozatorii marcanţi ai generaţiei ’80 au început să vorbească despre o schimbare majoră în modul de a scrie şi de a gândi literatura cu mult înainte ca termenul de «postmodernism» să pătrundă în vocabularul literar sau în conştiinţa critică de la noi“).
De asemenea, s-a tot vorbit, în analizele asupra fenomenului optzecist, despre cum generaţia ’80, surprinzător de efervescentă şi de productivă, atât în plan literar, cât şi teoretic (în pofida contextului politic al spaţiului autohton), nu a reuşit să se concretizeze într-o generaţie la fel de puternică precum cea a şaizeciştilor. Aceeaşi percepţie poate fi observată şi la membrii din interiorul generaţiei. Nu o dată, de pildă, Gheorghe Crăciun a vorbit despre generaţia ’80 în termeni de ratare, incomoditate, dezamăgire. Într-un interviu dat revistei Observator cultural în 2004, acesta deplângea nu literatura unei generaţii care îl conţinea şi pe el, ci lipsa unei viziuni colective care ar fi putut aşeza proiectul optzecist pe o poziţie de valoare simbolică cel puţin la fel de mare ca cea a generaţiei precedente: „(…) nu sunt dezamăgit de literatura colegilor şi prietenilor mei, care reprezintă – n-am nici o îndoială – cea mai vie manifestare a spiritului creator din toată literatura noastră postbelică, ci de faptul că noi toţi n-am fost în stare (…) să înţelegem mai bine – ca nişte adevăraţi europeni – ce vrem de la literatură (şi ce vrem în particular de la literatura română) şi să acţionăm (să scriem) în consecinţă“.
De altfel, aceeaşi atitudine o găsim şi în prefaţa primei ediţii a Competiţiei continue (din 1994), cea mai importantă antologie a generaţiei ’80. Chiar dacă, sub aspect creativ (prin finalitatea actului creator), generaţia ’80 s-a deosebit de avangarda istorică, animozităţile din interiorul grupării au fost totuşi un punct comun: „Generaţia ’80 se dovedeşte o generaţie incomodă chiar şi pentru sine. O generaţie care se subminează din interior. La mijloc sunt orgolii, vanităţi, incompatibilităţi valorice şi temperamentale, poate şi interese“. Probabil cea mai pertinentă simptomatologie a „eşecurilor“ generaţiei ’80 o oferă acelaşi Gheorghe Crăciun, care face o foarte subtilă analiză a receptării fenomenului optzecist: „Într-un context în care compromisurile postbelice ale unor mari scriitori români interbelici şi petele roşii din bibliografia creatoare a multor contemporani consideraţi de prima linie se constituiau într-un profund, deşi nemărturisit, complex de vinovăţie a breslei intelectuale, intransigenţa morală şi indiferenţa optzeciştilor faţă de «valorile» şi temele promovate de propaganda ceauşistă au fost percepute ca o şansă a unei posibile redempţiuni“, dar şi asupra schimbării percepţiei dinainte de revoluţia din 1989: „Ulterior lucrurile s-au complicat. Opţiunile morale şi existenţiale ale noilor veniţi n-au reuşit, cu câteva fericite excepţii, să se transforme într-o făţişă atitudine contestatară în plan politic, cum poate toată lumea aştepta. Religia textului şi a adevărului estetic s-au dovedit mai importante decât principiul respingerii directe a unei realităţi inacceptabile şi optzeciştii au putut părea la un moment dat o generaţie de grămătici, cu gustul mai mult al bibliotecii decât al vieţii, mânată înainte de imprevizibile puseuri de iconoclastie avangardistă“.
Corporalitate şi umanism vitalist
Principal promotor al optzecismului, Gheorghe Crăciun contribuie la consolidarea noii generaţii prin câteva texte-program extrem de bine articulate, adunate în antologia Competiţia continuă: Generaţia ’80 în texte teoretice. De remarcat faptul că aceste texte reprezintă o extensie, în formă teoretică legitimatoare, a întregii poetici a lui Gheorghe Crăciun. Astfel, unul dintre texte, cu un profund caracter de manifest (o analogie cu poetica manifestelor avangardiste nu e deloc deplasată), Arhipelagul ’70-’80 şi noul flux, porneşte în căutarea noului sens al noii literaturi, situată, din punctul de vedere al scriitorului braşovean, sub semnul unui eclectism cultural parodic-ironic. Fără a face speculaţii în jurul unui posibil precedent teoretic protocronist prezent în textele teoretice ale optzeciştilor, Carmen Muşat observă totuşi anumite caracteristici ale postmodernismului în acest text identice cu cartea lui Ihab Hassan, The Dismemberment of Orpheus. La nivel stilistic, structura acestui prim text programatic poate cădea sub incidenţa unei contaminări discursive preluate de la însăşi literatura pe care încearcă să o legitimeze şi capătă o retorică proprie: „Asumarea realului printr-un limbaj conştientizat (în opoziţie cu prolificitatea mânuitorilor de clişee şi de locuri comune) nu are cum să fie o aberaţie. (…) Sondarea unei lumi de o extraordinară complexitate, în care structurile sociale cunosc o dinamică fără precedent în care stresul psihic, procesul RTS, bombardamentul informaţional, agresiunea mediului tehnologic asupra senzorialului, sincoparea fluxului mental sunt evidenţe ale cotidianului, pretinde, de cele mai multe ori, construirea din mers a uneltelor de lucru, recondiţionarea procedeelor literare preexistente sau dinamitarea lor, modificarea rapidă a perspectivelor de percepţie şi emitere a discursului, apelul la documentul brut şi la vocabularul limbajelor specializate, concentrarea pe formele de manifestare ale limbajului oral, adaptarea mişcării sintactice la ritmul povestirii, relatării, analizei, la ritmul textuării în ultimă instanţă“.
Mult mai interesant e, în schimb, articolul Autenticitatea ca metodă de lucru, în care Gheorghe Crăciun discută despre autenticitate în termenii unei categorii literare definitoare pentru scriitura optzecistă, cu atât mai mult cu cât această autenticitate echivala valoric, în rândul generaţiei ’80, cu actualitatea, cu prezentul istoric: „De remarcat că în ceea ce priveşte proza românească traversăm în momentul de faţă o stare a conştiinţei literare pentru care autenticitatea este în aceeaşi măsură cuvânt de ordine ca şi actualitatea“. Însă această tendinţă de supralicitare (citeşte idealizare) a prezentului este mai degrabă obsesia modernului decât a postmodernului. Nu găsim oare, aici, o atitudine compatibilă (retoric) cu schema „exasperării creatoare“ pe care Geo Bogza o propunea în celebrul său manifest din 1931? La fel cum forţa grupării de la unu venea din „puternicele diferenţieri organice, din situarea noastră prin temperament, dintr-odată în câmpul magnetic al polului patronând activităţi în perpetuă răzvrătire împotriva oricărei aşezări în confortabil, împotriva însăşi a întregii literaturi al cărui mobil este tocmai o râvnire a confortabilului“, şi generaţia ’80 profesa, pentru prima dată în jumătate de secol, o nouă „priză la real“, plusată de o ideatică nouă, afină principiilor discutate de Gérard Genette în a sa Introducere în arhitext (principiile la care ne referim sunt cele legate de acele forme literare a căror literaritate este condiţionată de circumstanţe): „O nouă formă de autenticitate devine astfel posibilă, una situată în bună măsură sub zodia experimentului, a cercetării spaţiilor albe“. În fine, ultimul text şi poate cel mai ilustrativ pentru legitimarea mai mult a poeticii proprii decât a literaturii optzeciste în ansamblul ei, Trup şi literă, anunţă (chiar dacă în formă incipientă) acea literatură profund corporală pe care o va reda, mai târziu, în romanele sale, pe de-o parte, şi proiectul de „reinterpretare a prozei româneşti contemporane – (…) Pactul somatografic“ (Ion Bogdan Lefter), pe de altă parte: „Din conflictul dintre trup şi literă, dintre corporal şi scriptural, dintre senzaţie şi intelecţie, din acest contradictoriu dinamism în logica fiinţei noastre (alfabetizate!), pasibil la fiecare pas pe hârtie de o iluzorie sintetizare, se constituie, se deconstituie şi se reconstituie substanţa literaturii, permanenţa şi remanenţa sa estetică“. Autorul identifică, în acelaşi text, şi acele zone de ruptură în care, „în acţiunea de explorare a limitelor dicibilului trupul şi litera se angajează într-o foarte prolifică simbioză“. Aceeaşi simbioză este probată şi în romanele sale, de altfel, căci „regenţa literarului asupra corporalului nu încetează nici un moment să fie parţială, iluzorie şi provizorie, tocmai pentru că trupul e viu şi litera nu, tocmai pentru că trupul ştie întotdeauna mai multe despre lume şi limbă şi e mai bogat în sensuri potenţiale decât orice literatură efectivă“, iar modalitatea prin care autorul Compunerilor cu paralele inegale extinde această simbioză este printr-o autenticitate dusă până la ultimele consecinţe, căci numai „experienţa sa (a discursului narativ, n. m.) personală a lumii poate deveni un centru de greutate al actului narativ, o forţă polarizatoare, un factor ordonator şi un stimul al operei (…). Aşadar, autobiografia ca material simptomatic, esenţial“.
Consecvenţa unei obsesii
funciare. „Pactul somatografic“
În cazul lui Gheorghe Crăciun ar fi însă riscant să vorbim despre romanele sale în termeni de autoficţiune (aşa cum, bunăoară, Serge Doubrovsky a definit-o, chiar dacă ludic, pe coperta a patra a cărţii sale, Fils, apărută în 1977). O dată pentru că, aşa cum a semnalat Vincent Colonna, câţi autori, tot atâtea tipuri de autoficţiuni, iar în al doilea rând pentru că exegezele dedicate avatarurilor autobiografiei nu au fost probabil pe deplin cunoscute spaţiului românesc al anilor ’80. Mai potrivită ni se pare, în schimb, distincţia cu care Mihaela Ursa operează în analiza prozei optzeciste: „În contextul scrisului optzecist (…) vechea distincţie dintre eul biografic şi eul social (…) dispare, iar autorul ţine cu orice preţ să-şi autentifice ficţiunea prin propria existenţă, cel mai adesea transcrisă în jurnal. Astfel, devine posibil un nou contract de verosimilitate între scriitor şi cititor, acesta din urmă putând să atribuie fiinţei concrete a autorului declaraţiile eului ficţional“. Însă intuiţiile lui Gheorghe Crăciun rămân viabile chiar şi în zilele noastre şi sunt cu atât mai interesante cu cât putem crea paralele destul de pertinente între felul în care acesta a perceput mutaţiile discursului literar şi exegezele pe care autori precum Philippe Lejeune, Gérard Gennette sau Vincent Colonna le-au dedicat acestui fenomen în anii ’70-’80.
Pactul somatografic reprezintă, cum am spus, o concretizare a ideilor propuse în studiul Trup şi literă. Gramatologiei, ca studiu al Literei, îi este în sfârşit opusă somatografia ca studiu al Trupului în scriitură. Nevoia de a oferi un studiu aplicat acestei componente este motivată în articolul-program ce deschide seria Pactului somatografic: „Pe cititor nu-l interesează decât în rare cazuri motivaţiile scrisului. Citind un roman, el caută o poveste, o atmosferă, personaje, lumi, viziuni, un tip de imaginar, o anume culoare a limbajului, psihologii şi cutume, în sfârşit, tot ceea ce l-ar putea captiva. El caută, de fapt, seducţia“. Demersul lecturii lui Gheorghe Crăciun este în mod vădit unul senzualist, aflat în siajul teoriei barthesiene a lecturii: „Suferinţa, neputinţa, dilemele, căderile şi izbânzile, rătăcirile, disperările şi juisările celui pornit în căutarea limitei formează, în bună măsură, ingredientele seducţiei“. Teoria (sau teorema) lui Gheorghe Crăciun este ambiţioasă: căutarea ineditului stilistic la fiecare autor analizat, mergând pe ideea că „motivaţiile scrisului sunt în majoritatea cazurilor de natură corporală. În raportul dintre eul scriitural şi text, corpul poate părea un lest, un surplus, un atavism inutil. Pactul somatografic la care mă gândesc aici salvează corpul de la sacrificiu şi dă astfel corporalitate lumii scrise“. O incursiune, aşadar, în analiza diferitelor „grade de somatizare“ prezente în cărţile unor autori precum Mircea Horia Simionescu, Simona Popescu, Ştefan Agopian, Gabriela Adameşteanu, Radu Petrescu sau Mircea Nedelciu. Demonstraţia acestei serii tinde însă spre izolarea, adeseori forţată, a unor mărci de „somatizare“ care nu reprezintă trăsături definitorii ale fiecărui autor analizat. Carenţele demonstrative sunt rapid „rezolvate“ printr-o lărgire a orizontului interpretativ: „Mecanismele interne ale scriiturii sunt uneori atât de sofisticate, încât doar câte o revelaţie neaşteptată le poate parţial clarifica“ (în treacăt fie spus, revelaţia a întârziat, timp de douăsprezece „episoade“, să mai apară).
Fie că discută proza lui Mircea Horia Simionescu în termenii unei „strategii de apărare“ (confirmându-şi teza „evazionismului narativ“ din articolul programatic) sau realizează sinteze foarte subtile asupra corporalităţii prezente în scriitura Simonei Popescu („devenirile feminităţii sunt, într-un fel, devenirile unor campuri corporale de acută sensibilitate, construite pe aspiraţia completitudinii dintre animus şi anima, şi specifice umanului în general, cu toate straturile sale antropo-ontologice“), nu putem scăpa de senzaţia că, în cazul celorlalţi scriitori selectaţi de Gheorghe Crăciun pentru seria Pactului somatografic, teza corporalităţii „somatografizante“ pare să sufere numeroase decupaje şi revizuiri pentru a putea fi potrivită, ca o cămaşă prea largă, unui corp mai mult sau mai puţin adecvat demersului interpretativ. E cazul analizei asupra operei lui Radu Petrescu, unde Gheorghe Crăciun găseşte, prin recurs la o anecdotă privind biografia autorului Ocheanului întors, o metodă facilă de a-şi plia discursul pentru a putea vorbi despre corporalitate: „Biografic vorbind, Radu Petrescu e o fiinţă cu totul specială. Pentru el, o durere de măsea e o formă de plictiseală, dar e de ajuns să vadă la Londra, în Tate Galery, Meninele lui Velasquez în original pentru a-l apuca durerile abdominale. E o natură haptică (sensibilă la cele mai mici pulsiuni şi reprezentări ale corpului interior), pe care însă cultura, lectura, caligrafia, desenul, scrisul în act o disciplinează“. Demonstraţia e, mai departe, neconvingătoare: „Literatura propriu-zisă a autorului (în primul rând cele două romane ale sale, Matei Iliescu şi Ce se vede) pare departe de această primă treaptă corporală. Ceea ce derutează şi inhibă e caracterul lor foarte lucrat“ (subl. m.). La fel de contradictorie e concluzia criticului braşovean asupra scriiturii lui Radu Petrescu. Dacă prin corporalitate înţelegem acea motivaţie viscerală a scriiturii, autorul ales e departe de a putea fi clasat sub auspiciile „pactului somatografic“ doar prin jurnalele sale: „Nu s-a observat încă destul că toate preocupările conexe ale autorului (…) nu fac decât să dea mai multă forţă scrisului său, care constituie un continuu război cu dezordinea, demonicul, visceralitatea, morbidul, absurdul gesturilor, urâţenia, detritusul uman“.
Astfel, calupul de scriitori interpretaţi în cheia „pactului somatografic“ oferă doar un prilej de a expune propriile consideraţii estetice privitoare la corporalitate: „Stilul nu se asumă existenţial, ci estetic. Scriitura, în schimb, e energetică, instabilă, proteică. E o funcţie a fiinţei celui care scrie. Scriitura dislocă şi absoarbe în fluxul ei straturi semnificative de subconştient şi visceralitate. E corporală, e modificatoare şi de cele mai multe ori sparge graniţe şi tabuuri estetice“. Intuiţiile referitoare la proza lui Ştefan Agopian sunt, în schimb, pertinente. Cu un titlu mai mult decât potrivit (Made by laboratoarele Agopian. Corpuri difuze, acţiuni statice, scriitura autofagă), Gheorghe Crăciun observă în textul dedicat prozatorului de origine armeană căderea în manieră a unui scriitor pentru care Literatura poate fi creată în atelier: „(…) autorul nu este un imaginativ de primă instanţă, ci un manierist operând bricolaje într-un spaţiu de obiecte non-reale selectate cu un redutabil rafinament“. Aceleaşi forţări ale tezei sunt prezente şi în textul dedicat lui Mircea Nedelciu: „ceea ce (…) pare simptomatic în scrisul lui Mircea Nedelciu chiar de la începuturile sale este refuzul corpului intim, al corpului subiectiv ca alternativă identitară la presiunile lumii exterioare“. Gheorghe Crăciun observă corect că urmele corporalităţii în proza lui Mircea Nedelciu se află doar „în varianta corpului acţional şi a corpului-masă“, a unei utopii corporale în care „corpul intim (cu toate reacţiile, frustrările şi aspiraţiile sale) este un obiect imposibil de verbalizat, pentru că verbalizarea e rezultatul unei relaţii sociale şi nu un privilegiu al subiectivităţii“ (vizibile doar în Tratament fabulatoriu). Probabil de aceea, conştient de neajunsurile teoriei sale, Gheorghe Crăciun optează pentru o definiţie mai laxă a „somatografiei“ literare: „Pactul somatografic este un pact al căutării de sine care presupune, de la un autor la altul, grade diferite de sublimare a materiei în spirit“. În fine, seria Pactului somatografic se încheie (e întreruptă din motive biografice cunoscute) cu o analiză asupra prozei Gabrielei Adameşteanu, o autoare tributară filonului romanesc modernist (Hortensia-Papadat Bengescu, Camil Petrescu) şi asupra căreia teza corporalităţii este cu atât mai inadecvată cu cât personajele din romanele sale sunt aproape în exclusivitate supuse unui determinism psiho-social care împiedică orice interpretare în cheie „somatografică“ a acestei scriituri. Un demers îndrăzneţ, care s-ar fi potrivit mult mai bine unei proze româneşti încă tinere pe vremea când seria a fost scrisă şi care a beneficiat de o demonstraţie insuficient de convingătoare mai degrabă din cauza calupului de autori selectaţi decât din raţiuni argumentative.
Însă cel mai important aspect al textelor teoretice ale lui Gheorghe Crăciun, cu toate neajunsurile acestora, nu rezultă din formulele inedite pe care le probează, ci din consecvenţa cu care îşi păstrează registrele şi viziunea asupra literaturii. Astfel, dacă e să luăm o carte precum Pactul somatografic, putem din capul locului să identificăm aceleaşi afinităţi interpretative, în întreg demersul seriei, pe care scriitorul braşovean le-a avut din anii ’80. Ajunge să parcurgem textele-manifest din Competiţia continuă pentru a observa că Pactul somatografic reprezintă concretizarea, în formă finală teoretizată (deşi neterminată), a ceea ce Mihaela Ursa numea „obsesia corporalităţii, (…) a motivării viscerale a scrisului“. Un exemplu elocvent de critic care şi-a bazat discursul pe acumularea şi apoi decantarea teoriilor literare cu care a intrat în contact, fără a pierde niciodată din vedere finalitatea literaturii – aşadar, un autor care a propus un model de bricolaj teoretic ce tindea spre rezolvarea marilor ei probleme.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper