Erou la Roland Garros, bătrânul leu din Illinois

Un articol de VALENTIN PROTOPOPESCU

Roland Garros-ul nu stă în Nadal, Federer sau Djokovici, nici măcar în Serena Williams, Şarapova sau Halep. Marele turneu parizian, al doilea de Grand Slam din sezon, are propria lui identitate şi nu plăteşte decât într-o foarte mică măsură tribut actualităţii. La Porte d’Auteuil contează ce a fost şi ce va fi, iar prezentul devine pretext al bucuriei şi al pasiunii, fără să acopere integral sensul unui instituţii cultural-sportive extrem de importante. Fireşte, superficialii şi mondenii găsesc ce au nevoie în clipa prezentă, dar trebuie spus apăsat că Roland Garros-ul este infinit mai mult decât atât. În primul rând, cred, competiţia pariziană este o cronică vie a marilor sale momente, a miticilor ei eroi. Despre asta va fi vorba în rândurile care urmează. Natural că ne interesează ce va face Simona naţională sau dacă Djokovici va reuşi Marele Şlem, câştigând în premieră, ca pas necesar, Roland Garros-ul. Ori dacă Rafa va bifa al zecelea trofeu pe zgura din Bois-de-Boulogne. Doar că acestea trec, devenind istorie. Iar istoria, cea adevărată, s-a scris deja, urmând a fi îmbogăţită cu noi elemente semnificative smulse tiranicului prezent.
De aceea, a-l evoca pe Connors, unul dintre eroii turneului de la Paris, chiar dacă nu l-a câştigat vreodată, este un gest minim de reverenţă morală. Iată motivul pentru care reiau un text mai vechi, unul în care narez probabil cea mai cu tâlc întâmplare a marelui jucător american, una care indică fără rest de ce Jimmy a fost un tip pe cinste.
După-amiaza zilei de vineri, 31 mai 1991, se anunţa una fierbinte. Şi asta nu neapărat din pricina temperaturii pariziene, încă nu sufocante la acea dată, ci graţie unei partide din turul III al turneului de la Roland Garros, meci ce opunea doi ianchei, pe veteranul Jimmy Connors şi pe mult mai tânărul Michael Chang. Două glorii ale tenisului american şi mondial, două stiluri diferite, două personalităţi accentuate, două personaje care provin din timpuri istorice distincte. Într-un sens, pe Centralul parizian se înfruntau trecutul şi viitorul, miza fiind indiscutabil monopolul asupra prezentului…
Connors, „bătrânul leu“ din Illinois, are deja 39 de ani. Poziţia sa în clasamentul computerizat ATP este jenantă, dar logică: undeva dincolo de pragul primilor o sută de tenismeni ai lumii. La limită, fostul lider mondial anunţase că are de gând să se retragă, în virtutea vârstei (incredibil de) înaintate la acest nivel de performanţă, dar şi a unei operaţii la poignet-ul mâinii stângi – Jimbo fiind unul dintre marii stângaci ai istoriei tenisului, alături de McEnroe, Vilas şi Nadal. Autor al unei reveniri spectaculoase şi miraculoase după 1981, când Borg pierduse prim-planul în favoarea stelei americane în ascensiune, John „Bad Boy“ McEnroe, Jimmy redevenise number one în 1982, cu victorii la Wimbledon şi Flushing Meadows. După aceea, găsise forţa să rămână în Top Ten mai mulţi ani, în ciuda schimbului de generaţii, el făcând faţă asaltului unor „titani“ tineri, în genul lui Lendl, Edberg, Becker etc. La debutul anilor ’90, Jimbo este însă martorul apariţiei unor noi materiale tehnologice şi al generalizării suprafeţei rapide a „hardului“, iar viteza cu care se joacă acum începe să-l depăşească pe incredibil de longevivul tenisman. El este dominat de puşti-minune precum Agassi, Courier, Sampras şi se gândeşte din ce în ce mai serios la retragere. Roland Garros-ul, ediţia 1991, este una dintre ultimele sale apariţii în turneele de Grand Slam, cu toate că tenismanul va mai zăbovi în circuit până în 1996, participând pentru ultima oară la turneul de la Atlanta, bornă maximă a unei cariere neverosimile, începute în 1972, în cursul căreia a câştigat opt competiţii de Mare Şlem, 109 turnee ATP la simplu şi 21 la dublu, petrecând pe prima treaptă ATP 268 de săptămâni în total, fiind decretat campion mondial cinci ani consecutiv.
Înaintea partidei de la Porte d’Auteuil contra lui Chang, Jimmy Connors se prezenta ca un „patriarh“ în viaţă al istoriei tenisului, având aura unui zeu şi parfumul unei legende. Chino-americanul nu era însă nici el fitecine, căci jucătorul de numai 1,75 metri înălţime triumfase la Roland Garros în 1989, la vârsta de 17 ani şi 110 zile, fiind cel mai tânăr câştigător al unui turneu de Mare Şlem all time. Atunci, el îl umilise pe Ivan Lendl în optimi de finală, servindu-i triplului campion de la Roland Garros inclusiv din bandulieră, eliminându-l pe „Ivan cel Groaznic“ al ATP-ului după o partidă-maraton de mai bine de patru ore şi jumătate. În finală, Chang găsise resursele să-l domine şi pe superbul tenisman suedez Stefan Edberg, un adevărat arbitru al elegenţei pe court, în cinci seturi disputate, fiind primul american care triumfa la Paris din 1955. (Michael avea să mai dispute încă o finală la Roland Garros, în 1995, pierdută în faţa unui adevărat maître sur terre, austriacul Thomas Muster.)
Publicul francez are, de regulă, presimţiri bune. Stadionul era plin-ochi în acea după-amiază târzie de mai 1991, cu prelungiri de umbre roşietice, căci parizienii se aşteptau la un meci pe muchie de cuţit. Şi, în fond, Jimbo Connors a fost mai mereu favoritul lor, insurgenţa pariziană manifestându-se inclusiv contra unui tenisman francez ce-l înfrunta pe iancheu în 1980, Jean-François Caujolle, fluierat copios de acest public mare cunoscător al tenisului, dar şi teribil de cârcotaş. Intuiţia şi aşteptările spectatorilor aveau să fie 100% acoperite, rezultând o partidă nu numai spectaculoasă, dar şi de un extraordinar nivel tehnic. Despre tensiunea sa dramatică nu mai trebuie adăugat nimic…
Aşadar, Connors, extravertit, isteric, mare actor, exuberant, expresiv şi cabotin, contra unui solitar şi autist oriental, ale cărui emoţii nu se puteau ghici nici în cele mai acute împrejurări. Stilul de joc? Flamboaiant, generos, deschis şi ofensiv, de o bravură frizând sinuciderea, în cazul lui Connors, contra unei defensive ermetice şi fanatice, unei răbdări şlefuite în milenii şi unei tării psihice netulburate de nimeni şi de nimic. Pe Centralul de la Porte d’Auteuil se ciocneau nu numai două generaţii, două mentalităţi şi două paradigme culturale diferite, ci şi două orgolii ascuţite: cel al unui campion care refuză să moară şi cel al unui tânăr flămând de glorie.
Meciul începe, ritmul partidei este îngrozitor de rapid, se joacă pe viaţă şi pe moarte, nici unul dintre tenismeni nu rămâne dator, evantaiul de lovituri etalate este complet, atacul şi apărarea se succedã în ambele tabere, iar majoritatea punctelor se câştigă, nu se ratează. Spectatorii sunt în delir, se aplaudă ca la fotbal, în timpul schimbului de mingi, oamenii sar în picioare şi uită să mai ia loc. Primul set îi revine veteranului Connors, cu 6-4. Manşa a doua este împinsă în prelungiri, Jimmy are şansa lui, de doi la zero, o ratează, iar Chang egalează la unu. Setul trei nu are istoric, deşi calitatea jocului nu scade o iotă. Pe Connors pare că-l lasă suflul, Michael se impune la doi. Manşa a patra aduce publicul pe pragul infarctului, parizienii asistă la schimburi de o intensitate incredibilă pentru lentoarea zgurei, aplauzele şi aclamaţiile fac să se cutremure gradenele bătrânului Roland Garros. Autodepăşindu-se, „bătrânul“ campion îşi adjudecă setul la patru, egalând situaţia la doi. Limbile de foc ale înserării îşi fac din ce în ce mai insistent apariţia, vizibilitatea scade, dar meciul merge mai departe, nici arbitrul, nici publicul negândind să întrerupă această bătălie de proporţii epice.
Începe setul decisiv. Jimmy Connors câştigă un prim punct extrem de disputat şi spectaculos, aflându-se în avantaj, apoi se apropie cu mersul lui tărăgănat de arbitrul de scaun, experimentatul francez Bruno Lebeuh, pentru a-i spune cu voce sfârşită: „Bruno, prietene, gata, nu mai pot să îndur, m-au lăsat puterile, mă opresc aici!“. Rebeuh, categoric surprins, nu se grăbeşte să anunţe abandonul veteranului, încercând să mai negocieze cu cel pe care-l ştie drept un luptător magnific: „Hai, Jimmy, nu mai e mult, eu cred că poţi!“. Connors rămâne ferm: „Aş vrea, dar m-a lăsat de tot trupul!“. Jimbo spune adevărul, el s-a prăvălit pe scaun, fiind evident că muşchii lui uzaţi nu mai răspund comenzilor emise de creier. Connors e la pământ, oboseala l-a răpus. Bill Norris, kinetoterapeutul turneului, şi medicul de serviciu îl susţin pe sportivul de aproape 40 de ani, care părăseşte terenul pe braţe, sub privirile neputincioase şi siderate ale lui Chang şi ale spectatorilor. Şi câştigătorul, şi parizienii martori ai acelei dramatice partide înţeleg că au avut rarul privilegiu de a asista la unul dintre marile momente ale sportului alb: cel când un campion cum n-a mai fost altul părăseşte câmpul de luptă, dovedit fiind nu de adversar, ci de prea mulţii ani pe care-i duce în spate.
Şi totuşi, partida aceasta, aparent lipsită de miză, dintr-un obscur tur III al unui Grand Slam, are o semnificaţie specială – cel puţin pentru Jimmy! Orgoliosul veteran a dorit să întrerupă partida ce-i ameninţa sănătatea în clipa în care el se găsea în avantaj… Mândrul campion iancheu n-a vrut să se spună că a abandonat lupta atunci când era dominat. Pare stupidă o asemenea ambiţie, dar cine joacă tenis ştie că lucrurile nu stau deloc aşa!

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper