Eminescu. Alt chip

Un articol de C. STÃNESCU

Resuscitarea lui Eminescu, aproape mort după atâta folosire în cheie „naţionalistă“ şi atât de democratizat pentru uzul maselor largi populare de către comunismul lui Nicolae Ceauşescu, a fost încercată după 1990 în mai multe feluri. A avut loc mai întâi inspirata dublă „lovitură de imagine“ a Dilemei lui Andrei Pleşu care a îngăduit cu largheţe filozofică şi blândeţe pedagogică o fulgerătoare „demitizare“, fizică şi ideologică a poetului naţional şi nepereche de către un desant compus din tineri foarte inteligenţi şi talentaţi, poeţi şi eseişti nerezonabili şi cu porniri rebele. Efectul fu şi el fulgerător. Scos din echipamentul (armura!) astral şi intangibil, Eminescu deveni „păros“ şi pipăibil de către oricare dintre bieţii oameni ce abia ieşiseră de „sub vremi“. Ca prin minune, poetul nepereche începu să „semene“, făcând pereche, cu oricare dintre ei: după atâta amar de vreme, bieţii pământeni eliberaţi din mizerabila dictatură îşi exersau pentru prima oară pe seama lui şi în comparaţie cu el simţul renăscut al deplinei egalităţi dintre oameni. Îşi exercitau acest simţ regal aşa cum învăţaseră într-o republică populară, nu ridicându-se ei înşişi înspre cel incomparabil, ci coborându-l pe acela ca să le semene: „Cobori în jos luceafăr blând…“. Iar revista, ea profită din plin la rândul său de publicitatea stârnită cu ocazia acestui curaj nemaipomenit înainte. După scandalul, ce nu se stinsese, cu volumul IX de publicistică din ediţia de Opere, declanşat de eminentul rabin Moses Rosen care-l acuzase pe Eminescu de „huliganism“ naţionalist, cuvântul „huligan“ aruncat de Ion Iliescu asupra Pieţei Universităţii la începutul anilor ’90 va face o carieră fulminantă ce nu se va fi stins nici până azi. Nu ştiu dacă primul preşedinte al noii Românii şi-a dat seama, în vâltoarea evenimentelor, ce moştenire prelua cu această ocazie: fapt este că Piaţa respectivă şi-a înscris protestul sub semnul huliganului şi golanului naţional. De la Paris, noul ambasador al României postdecembriste, regretatul Alexandru Paleologu, îşi comunica adeziunea entuziastă la mişcarea „huliganilor“ din Piaţa Universităţii care protestau şi sufereau bătaie cu versurile lui Eminescu pe buzele lor însângerate. Fusese şi acesta un semn al restituirii şi revenirii lui Eminescu „acasă“, al retrimiterii lui în braţele maselor de unde fusese confiscat pentru mulţi ani de ideologia comunistă de tip naţionalist a lui Nicolae Ceauşescu şi a susţinătorilor lui. Cariera cuvântului „huligan“ (golan pe înţelesul oricui) fu astfel consolidată, încât poate deveni un capitol distinct al noii „eminescologii“ de la începutul noului mileniu. „Huligan“ înseamnă, potrivit dicţionarului, „bătăuş“, „vagabond“ şi vine dintr-o vorbă rusească din Basarabia, răspândită odată cu alipirea acestei provincii – ne spune învăţatul filolog şi lingvist Lazăr Şăineanu în Dicţionarul său universal de la 1896 (p. 299, ediţia a 7-a, Editura Scrisul românesc). Al doilea episod (capitol) celebru dedicat de noii eminescologi resuscitării „huliganului“ naţional corespunde alcătuirii, după anii ’90, a unui minuţios scenariu conspiraţionist ce-l are în centru pe Mihai Eminescu, temutul publicist şi gazetarul politic influent pe plan intern şi extern (despre care unul dintre tinerii rebeli ai Dilemei susţinuse cu netulburată siguranţă şi cu fermitate inconturnabilă că este „totalmente nul“ şi expirat). Conform „scenariului“, Eminescu deveni un agent de influenţă periculos pentru securitatea statului român şi ca atare dosit într-o debara cu vechituri, într-un ospiciu sau într-o istorie nefolosibilă. Scenariul, cât „o lovitură de stat“, despre conspiraţia internă pusă în mişcare ca să închidă gura unui Eminescu devenit prin articolele şi acţiunile lui civice nesuferit austriecilor şi politicii lor, avu ca efect secundar – însă mai eficient decât cel principal – „remitizarea“ poetului naţional. O „mitizare“ pusă de astădată sub imaginea lui de „victimă“ politică dizgraţiată, în esenţă, de cel dintâi mare descoperitor şi susţinător perpetuu al lui, criticul şi ideologul Titu Maiorescu! După ce trecuse, atât înainte cât şi după 1989, prin rama „huliganului“, celebra „victimă“ a lui Maiorescu face şi ea o carieră la fel de fulminantă în cărţile scrise pe această „temă“ de roman popular şi de consum rapid. Între acestea, o carte recentă a unei tinere şi foarte talentate romanciere de azi duce mai departe imaginea „victimei“, a unui M. Eminescu hărţuit (poate „parodic“!) de organele şi informatorii Securităţii lui Nicolae Ceauşescu…
Niciunul dintre aceste scenarii nu ni l-a apropiat pe Eminescu: toate continuă în felul lor politizarea „cazului“ poetului naţional după gustul celor mai inocenţi şi nepreveniţi cititori (prezumtivi) ai lui. Deplorabilă, insistenţa cu care conspiraţioniştii aceştia travestiţi în cercetători sau ficţionari ţin să-l scoată pe Titu Maiorescu drept inchizitorul unui Eminescu „deţinut politic“ şi băgat în „arest preventiv“ la sanatoriul doctorului Şuţu ne arată o nestăpânită goană după publicitate şi succes ieftin, ambele plătite cu preţul degradării unui mit legitim şi necesar şi al „uciderii“ definitive a albatrosului rimbaldian. Din altă direcţie a goanei după o literatură de consum vine încercarea de a-l reimpune pe poetul naţional printr-un soi de „abuz în serviciu“ comis de cei care – editori sau comentatori – scot din „moloz“-ul eminescian şi supraimpun producţia efemeră a „pornograficelor“ scrise în joacă şi lăsate de poet, ca şi de mulţi alţii, în manuscrisele lui. Din toate aceste scenarii şi încercări de resuscitare se poate trage o singură concluzie: ieşiţi pe brânci dintr-o lungă dictatură şi aflaţi într-un moment nefast – nu se ştie cât de lung – şi de haos al tuturor valorilor, românii nu erau şi nu sunt încă pregătiţi pentru reîntâlnirea mult visată cu poetul lor naţional. Îl caută acolo unde acesta nu e. Tocmai de aceea spirite lucide şi mai sceptice au propus – mai în glumă , mai în serios – „adormirea“ lui pentru un deceniu sau mai mult şi chiar închiderea într-o „“debara“: pentru ca pomenirea lui să nu mai evoce cu atâta putere lanţul ideologic cu care poetul fusese strâns legat precum şi „mitologizarea“ excesivă şi falsă de care el atâta suferise. Conjuncturală poate, dar cu siguranţă oportună, substituirea operată de un important critic care a tăiat chiar şi aripile Luceafărului într-un clasament valoric, înlocuindu-l cu Mai am un singur dor, corespunde, sociologic vorbind, unei stări sufleteşti a cititorilor român de azi: care au început să-şi ridice vocea punându-şi pe note dorurile înainte interzise şi neîmplinite. În treacăt fie spus: substituirea operată tactic de respectivul critic (Mai am un singur dor în locul Luceafărului!) seamănă până la un punct cu avansarea, în regimul trecut, a Somnoroaselor păsărele la rangul de operă exponenţială şi definitorie a eminescianismului. Această metonimie, „protecţionistă“ în fond, era propusă de o mare poetă care, excedată de grila ideologică decupată fraudulos din Împărat şi proletar prin care era silit să treacă avutul întregii creaţii a poetului naţional, a cutezat să pună în cumpănă cu această „grilă“ procustiană „arta pentru artă“ a somnolenţei muzicale fără pereche şi fără conţinut din Somnoroase păsărele! N-au lipsit, fireşte, „cutezătorii“ care au denunţat şi până la urmă au sancţionat superba cutezanţă, în acea vreme, a „apoliticei“ poete. În contextul de azi, dezlânat şi confuz, dar hotărât demitizant cu orice preţ, „debaraua“ lui H. R. Patapievici, locul recluziunii temporare a poetului naţional „supărat“ pe contemporanii săi pentru reaua lui înţelegere şi rele comportamente faţă de el şi opera lui, a fost privită şi ea ca un „atac la persoană“: la persoana lui Mihai Eminescu! În realitate însă cutezanţa eseistului este în acest caz (nu şi în altele) pe deplin justificată: „debaraua“ de care-i vorba este o excelentă metaforă a incompatibilităţii poetului nostru cu „drumurile“ pe care e împins să rătăcească. „Scenariile“ mai înainte evocate, cu toate bunele (presupuse) intenţii de restituire şi apropriere îl împing nu pe căi neumblate ci pe drumuri înfundate ce nu duc spre poet, ci către propriile noastre complexe resuscitate catastrofal de evenimentele istorice prin care am trecut. Îl îndepărtează şi mai mult pe Eminescu de „contemporanii“ lui care ne chinuim să fim. Flagrantă, această incompatibilitate explică (şi justifică!), momentan, „debaraua“ de protecţie lăsând reîntâlnirea cu poetul naţional pentru o vreme mai bună.
Judecând după unele contribuţii ale anilor din urmă această vreme începe să fie perceptibilă sau presimţită. Îşi are vestitorii ei ce ne pot face un pic mai optimişti. În căutarea altui chip al poetului vestitorii aceştia ocolesc cu grijă căile conspiraţiei sau ale demitizării de tip publicitar şi pecuniar. Nu se duc în alcovul „pornograficelor“ spre a-l face pe poet să semene cu eroii devianţi ai maculaturii literare ce ocupă în mare măsură piaţa culturală de azi. Un „detectiv“ literar care ocoleşte căile bătute azi în aşa-zisa căutare a lui Eminescu este eminentul filolog şi profesor Gheorghe Doca.
A publicat, în 2009, o amplă cercetare intitulată Eminescu. O perspectivă dialogică, în care „omul deplin al culturii române“ (cf. C. Noica) se află înfăţişat pe larg în raporturile lui cu lumea pe care nu doar o contemplă, dar o şi trăieşte ca puţini alţii: „dialogicitatea“ vieţii şi operei lui Eminescu consacră natura funciar deschisă către lume a „melancolicului“ şi „singuraticului“ poet. O înfăţişare insolită şi, poate, prematură în raport cu un context uman, politic şi literar dominat de vuietul conspiraţiilor interne şi externe pe care prăbuşirea comunismului în Europa de Est le-a declanşat în capul oamenilor. Inevitabil, cartea substanţială şi pasionantă a lui Gh. Doca a trecut aproape neobservată. Neobosit călător profesionist prin „geografia“ spaţiului eminescian, Gh. Doca a continuat şi înteţit imperturbabil drumurile prin acest nesfârşit ţinut poetic şi uman şi publică acum roadele bogate ale acestei noi călătorii: Eminescu. Alt chip (Editura Academiei Române, 2014). Deocamdată, cu o singură excepţie, n-am observat receptarea specializată şi profesionistă a substanţialei sale călătorii în lumea eminesciană. Excepţia la care mă refer o găsesc nu într-o publicaţie literară, ci în Revista de filosofie (tomul LXII – ianuarie-februarie 2015), unde Alexandru Boboc recomandă cartea filologului român ca pe „o contribuţie remarcabilă la studiul operei eminesciene, la regândirea poziţiei acesteia în istoria culturii române şi în reaşezarea modernă a valorilor în cultura universală“. Nu-i chiar lipsită de o anume filozofie această primă receptare a cărţii în Revista de filosofie: chiar din primele rânduri ce deschid cartea şi încep descrierea călătoriei în lumea lui Eminescu aflăm că „Toamna anului 1872 îl găseşte pe Eminescu urmând cursurile Universităţii din Berlin. Era anul în care Georg Cantor publica în Mathematische Annalen rezultatele cercetărilor sale asupra unui obiect matematic ciudat, cunoscut mai târziu sub numele de mulţimea triadică sau praful lui Cantor. Studiul, urmat în 1883 de o lucrare mai amplă intitulată Grundlagen einer allgemeinen Mannigfältigkeitslehre, reprezintă punctul de plecare pentru teoria mulţimilor ale cărei baze au fost puse de matematicianul german. Nu mult după aceea se fac cunoscute descoperiri ale altor obiecte matematice având caracteristici asemănătoare celor ale mulţimii triadice ale lui Cantor: în 1890, curba lui Peano; în 1904, curba lui von Koch; în 1915, triunghiul lui Sierpinsky etc. Iniţial aceste obiecte matematice au fost privite cu neîncredere, întrucât ele contraziceau unele principii general admise în lumea matematicii (…). Rămase timp de mai multe decenii în afara gândirii şi cercetării matematice, obiectele descoperite de Cantor, Peano, von Koch , Sierpinsky etc. sunt descoperite în 1967 de către matematicianul francez de origine poloneză Benoît Mandelbrot care le-a grupat sub numele de fractali, un derivat savant din latinescul fractus, «frânt», care reprezintă participiul trecut al verbului frango, frangere «a frânge, a sparge, a rupe». Numele de fractal-i reflectă faptul că obiectele matematice menţionate posedă în comun proprietatea de a prezenta o formă întreruptă sau fragmentată şi o dimensiune exprimată printr-un număr fracţionar. Aceste particularităţi l-au determinat pe Mandelbrot să caute un răspuns matematic riguros la întrebarea privind lungimea coastei Peninsulei Bretagne din vestul Franţei: How long is the coast of Britain? Statistical selfsimilarity and fractional dimension. De aici n-a mai fost decât un pas spre constituirea geometriei fractale pe care Mandelbrot l-a făcut prin eseul Les objets fractals. Forme, hasard et dimension, publicat în 1975 şi reeditat în 1984, 1989, 1995, 2010 – semn al interesului pe care l-a stârnit în lumea matematicii şi nu numai“. Ce ne spune „povestea“, alegorică, din care am dat dinadins acest prea lung citat? Întâi de toate ea ne spune că profesorul Gheorghe Doca porneşte în „călătoria“ lui spre Eminescu abandonând căile autohtone prea bătute, inclusiv şi mai ales pe acelea înfundate ale „conspiraţiei“ ce l-a răpus pe Eminescu. Alege să pornească şi să umble pe „drumuri europene“: „Toamna anului 1872 îl găseşte pe Eminescu urmând cursurile Universităţii din Berlin…“ Cum a trăit şi ce a învăţat (citit, ascultat) la Berlin aflăm dintr-o carte excelentă şi înnoitoare a Ilinei Gregori, apărută în anii trecuţi. În al doilea rând, cu „plicticosul“ (deşi senzaţional!) citat de mai înainte ne aflăm în epicentrul exploziei şi al spectaculoasei revoluţii ştiinţifice contemporane şi în lumea nouă – cu totul nouă! – pe care ea o configurează în epoca în care încă mai trăim: Eminescu, însă, este „contemporan“ cu lumea lui „veche“ şi, totodată, cu aceea, nouă, prefigurată de evoluţia „matematicii“ de azi care-şi are bazele „fractalice“ în anii epocii lui berlineze. Această dublă contemporaneitate a poetului cu două lumi distincte poate fi percepută şi sesizată ca din aer – dacă nu chiar şi înţeleasă! – urmându-l pe drumurile lui europene unde se găsesc rădăcinile din care va exploda ceea ce trăim noi astăzi fără ca să înţelegem cum s-a putut petrece una ca asta fără ca noi să ştim. Profesorul Gheorghe Doca, precaut şi subtil, este destul de prevenit ca să nu „profite“ – cum li s-a întâmplat unor înaintaşi ai lui – de dubla contemporaneitate a poetului naţional, scoţând din ea în avantajul şi spre „gloria“ românului superiorităţi şi întâietăţi „protocroniste“: se fereşte de a face din Eminescu un depozit (monstru!) de erudiţie şi comprehensiune fără limite asupra ştiinţei şi învăţăturii din vremea sa. „Fractalitatea“ evocată şi invocată la început şi în multe alte pagini nu-i face niciun merit erudiţiei „omului deplin al culturii româneşti“, dar este pur şi simplu o redutabilă armă de seducţie pe care chiar „drumurile europene“ i-au sugerat-o: o armă de seducţie şi o metodă analogică de a-i apropia pe cei de azi, atât de naturali în existenţa lor din ce în ce mai „electronizată“, „virtualizată“ şi mai „fractalizată“, de răsunetul intim şi nepieritor al poeziei eminesciene. Nu doar ceasul şi calea către ea s-au schimbat, dar nici poarta receptării de către cititorii contemporani nu mai poate fi aceea de pe „uliţa copilăriei“. La capătul expediţiei sale eminescologice, noul interpret precizează: „orice lectură a unei poezii reprezintă o interpretare a ei: câte lecturi, atâtea interpretări. Iar interpretarea, adică, mai simplu, ce ne spune o poezie la un moment dat, este intim legată de timpul şi de ambianţa, în sens larg, cuprinzător, în care se stabileşte contactul cu textul. Semnificaţia lirică – după cum arată Solomon Marcus în Poetica matematică – este variabilă de la un moment la altul şi de la individ la individ“. Solomon Marcus: iată un matematician, cititor ideal, din viitor, al „altui chip“ răsărit în poezia de azi a lui Mihai Eminescu din trecut. Iar dacă nu-i mereu „de azi“, poezia nu-i de nicicând. Volumul Eminescu. Alt chip ne propune o variantă elocventă a lecturii ei de azi. Mâine…

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper