Elogiul vetrei părinteşti

Un articol de ION BRAD

Ion Dodu Bălan, Aşa a fost să fie…, Editura Anamarol, Bucureşti, 2014

 

Cu acest titlu mioritic, reputatul critic şi istoric literar, poet, prozator şi memorialist, care a trecut de 85 de ani, publică aceste noi şi importante însemnări, evocări şi eseuri, care alcătuiesc o carte masivă, de peste 550 de pagini. Ca de obicei, îmi place să dau mai întâi cuvântul autorului, pentru a putea înţelege mai bine motivele şi filosofia strădaniilor sale. Iată, şi aici, cum începe capitolul I: „Ani mulţi am socotit că-i prea devreme să-mi scriu memoriile, iar acum constat că-i prea târziu, căci timpul fuge şi duce cu el, în ceţuri şi uitare, întâmplări şi oameni, îngropându-i acolo «ou les noms se mélancolisent, comme des pas dans une église» – cum sună un vers din Appollinaire. Numele strămoşilor, ale părinţilor şi ale multor prieteni şi cunoscuţi, ale unor oameni de seamă cu care soarta m-a pus în contact (preşedintele Greciei, filosoful Tsatsos, cel al Senegalului, poetul Senghor, preşedintele Franţei, Mitterand, miniştri şi şefi de partide), ale unor scriitori şi artişti celebri de la noi şi de aiurea: Tudor Vianu, Tudor Arghezi, Mihail Sadoveanu, Cezar Petrescu, Eugen Barbu, Marin Preda, Nicolae Labiş, Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Mihu Dragomir, Ioan Alexandru, Adrian Păunescu, Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Dan Hăulică, Ştefan Andrei… se melancolizează pe pietrele funerare «ca paşii într-o biserică», ori le-a şters vântul şi ploaia, ca în Balada crucii de mesteacăn a nefericitului poet Artur Enăşescu. Se şterg, până la urmă, şi din memoria colectivă şi a fiecăruia dintre noi, căci «şi uitarea e scrisă-n legile-omeneşti», cum ne spune un vers dintr-o romanţă cântată în adolescenţa mea. Realitatea ne aminteşte brutal duiosul, tristul emistih al lui Vergiliu: «Fugit irreparabile tempus», care se leagă atât de omeneşte şi de intim cu horaţianul «Eheu, fugaces… labuntur anni…» (Oda XIV). Timpul fuge şi lasă în urmă amintiri, un rai din care nimeni şi niciodată nu poate fi alungat: «Die Erinnerung ist das einzige Paradies, aus welchem vir nicht getrieben werden können», afirma poetul german Jean Paul Friderich Richter. Trecerea vremii idealizează trecutul, transfigurează chiar şi zilele cele mai urâte şi mai grele de pe cărările întortocheate ale vieţii într-un timp edenic, străfulgerat de vrajă şi de un sentiment al biruinţei, într-o luptă pe care, de fapt, am pierdut-o sau o vom pierde, pentru că tot ceea ce se naşte trebuie să şi moară“.
Copil de ţăran, ca şi mine, născut în satul Vaidei de lângă Orăştie, era firesc ca Ion Dodu Bălan, schimbându-şi întâmplările vieţii, să-şi marcheze această „carte de înţelepciuni“ cu elogiul vetrei părinteşti, a obiceiurilor şi tradiţiilor care înfloreau altădată viaţa tuturor vârstelor din satul românesc, în primul rând al numeroşilor copii. În aceste pagini, impregnate de forţa adevărului, întâlnim unele dintre cele mai frumoase capitole: Ţăranul, „zdrobit pe crucea lui mare cât ţara“, În memoria lui Făt-Frumos din aer, Un ţăran în „Grădina Raiului“, Mă duc să văd ce mai fac holdele… Din acest admirabil capitol, în care legătura omului cu pământul seamănă cu un veritabil ritual sacru, merită să citim împreună aceste pasaje: „Îmbrăcat în haine de sărbătoare, tata se ducea la câmp duminica, pe la vecernie, să vadă ce mai fac holdele. Se ducea ca la nişte fiinţe vii, cum unii mergeau la stână să vadă ce mai fac oile date în grija ciobanului, alţii prin satele din jur ca să-şi viziteze neamurile. Uneori mă lua şi pe mine, aşa cum mă lua când mergeam la bunici… Hai să vedem ce mai fac holdele… Ajunşi la holda noastră, o mângâia cu privirea, o sorbea din ochi, ca pe cineva drag din familie, şi vorbea cu ea cum ai vorbi cu un om.
– O, vai de tine! Ţie ţi-ar mai trebui apă, îi zicea unui petic de pământ; ţi s-au uscat şi ţi-au crăpat buzele de sete; toată apa s-a scurs la vale, unde, iată, or năpădit buruienile.
Se îndrepta într-acolo şi-mi zicea:
– Vezi, dragul tatii, cum se luptă Răul cu Binele? Şi, ca un făcut, răul înseamnă nesemănat, nesăpat, neîngrijit, ori poate răsare tocmai de aceea, ca păcatul omului care nu se îngrijeşte de sufletul lui. Tot ce-i rău răsare mai uşor şi se înmulţeşte mai iute. Ai văzut şi ciupercile în pădure… până să găseşti una bună de mâncat, mergi şi mergi, dai peste zeci şi sute din cele rele, otrăvitoare, dai de bureţi albi, şi foarte rar peste crăiţe, care-s cele mai bune. Aşa-i şi cu oamenii… şi cu câmpul… cu toate…
Se pleca, smulgea câteva buruieni, le arunca şi cu sfântă duşmănie zicea:
– Mâine în zori venim cu toţii cu sapele, să le stârpim. Nu se cade să le lăsăm să năpădească holda… ca nişte bube, ca o râie pe pielea omului…“.
Tot aşa ne întâlnim cu una dintre muncile cele mai grele ale câmpului pe care o face Cosaşul. Acestuia îi închină autorul o frumoasă poezie. La fel face şi cu alte întâmplări.
O admirabilă poemă în proză este capitolul Ochii plânşi ai mamei, cu acest emoţionant început: „Ochii mamei erau, adesea, izvoare de lacrimi. Plângea ziua de durere, de dor sau de bucurie, de mulţumire sau de deznădejde. Plângea noaptea, în ceasurile ei de trezie, de însingurare, de înfricoşare şi de griji. De grijile ei şi ale altora, mai ales de grija mea. Nu o dată mi-a scris, cu scrisul ei chinuit, neîngrijit şi neexersat într-ale caligrafiei, despre visele ei premonitorii cu privire la soarta mea. Mă povăţuia să mă îngrijesc de sănătate, că m-a visat «beteag», răcit şi slăbit rău; să bag de seamă cu cine am de-a face, că a visat «un om viclean» care-mi dădea târcoale“.
O altă componentă esenţială a volumului o constituie amintirile şi portretele unor oameni cu nume celebre, dar şi ale altora mai puţin cunoscuţi, toate conturate de Ion Dodu Bălan cu o mână de maestru. Astfel, aflăm despre viaţa chinuită a consăteanului său Avram P. Todor, un intelectual uitat, cercetător ştiinţific, traducător şi istoric literar, ca şi despre un alt copământean, Prof. Dr. Niculae Stăncioiu, un mare om al locului, un vestit medic fără frontiere.
Mai vast, fireşte, tabloul numelor care au intrat în istorie, de la Antim Ivireanul şi Avram Iancu până la scriitorii, artiştii şi cărturarii pe care i-a cunoscut şi cu care uneori a colaborat atât în câmpul universitar, cât şi în cel public, cultural. Sunt 200 de pagini în care citim despre Caragiale şi ardelenii; Eminescu în viziunea lui Aron Cotruş; O amintire cu Tudor Arghezi; G. Călinescu, Tudor Vianu (căruia i-a fost o vreme asistent); Alexandru A. Philippide; Alexandru Rosetti; Camil Petrescu; precum şi despre Seniori ai literaturii interbelice.
Dintre contemporani, efigii convingătoare: Constantin Noica, Nicolae Labiş, Mihu Dragomir, Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Adrian Păunescu, Romulus Vulpescu, Dumitru Popescu, Ion Brad, Ion Horea, Ion Gheorghe, Nicolae Dragoş, Nicolae Dan Fruntelată, Rodica Elena Lupu, Ion Voicu, Nicolae-Şerban Tanaşoca şi atâţia alţii. În mod firesc, sunt acumulate multe amănunte inedite şi revelatorii, importante pentru istoria literaturii şi nu numai.
Un alt capitol, mărturisitor pentru pana de moralist şi pamfletar a lui I. D. Bălan este cel intitulat Schiţe şi portrete în aquaforte, cu exemple ca: Birocratul, Îngâmfatul şi Licheaua, Oratorul, Pocitania, Ipocritul, Parazitul, Călimara cu venin, Ţara arde şi baba se piaptănă etc., etc.
Parcurgem apoi bogatul său Itinerar cultural, cu: Milenarul Toulouse, Spania, Roma, Grecia, Canada, China, ca şi alte relatări despre participarea sa la Întruniri internaţionale cu teme culturale, unde omul de vastă cultură şi-a reprezentat cu succes ţara.
Nu am spaţiu să mă mai opresc asupra amplelor date biobibliografice şi nici la felul în care I. D. Bălan s-a aflat „sub lupa criticii“. Dar, ca să nu rămână aceste impresii de lectură doar o manifestare subiectivă, adaug în final părerile strălucitului şi exigentului critic şi istoric literar Şerban Cioculescu: „Nu mai este necesar să relev activitatea ştiinţifică a lui Ion Dodu Bălan, în calitate de notoriu critic şi istoric literar, cu numeroase lucrări de referinţă, cu colaborări la tratatul de istorie al literaturii române, la manualul de învăţământ mediu, cu elaborări de ediţii critice şi numeroase prefeţe la clasicii noştri şi la autori contemporani“.
Nu cred că a pierdut nimic cartea prin reproducerea doar în alb negru a numeroaselor şi revelatoarelor fotografii personale, de familie şi de for public, printre care am rătăcit şi eu şi alţi prieteni dragi.    n

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper