Elegii de la marginea fiinţei

Un articol de Ştefan Bolea

Constantin M. Popa, Încruntările mele amoroase, Editura Aius, Craiova, 2014

 

„Orice provocare e inutilă
oricare certitudine devine
hilar neant.“
(Nimic despre Tezeu)

Impresia neînt#lnirii singularizează cel mai recent volum de versuri al lui C.M. Popa. Suntem aproape de teritoriul desemnat de Giuseppe Ungaretti prin metafora dezacordului perpetuu. Refularea sau ţinerea la distanţă a demonului, un modus vivendi criticat cu asprime de Joseph Conrad (poetul craiovean notează: „acum pot striga/ în deplină cunoştinţă de cauză:/ încă n-am înt#lnit monstrul!“), marchează o despărţire faţă de umbra jungiană, nu întotdeauna benefică pentru dezvoltarea spirituală şi poetică. Din fericire, refulatul „se întoarce“ şi autorul face eforturi pentru a integra pregnanta şi întotdeauna interesanta dark side. Din cele trei cicluri ale volumului, ultimul, Nimic despre Tezeu, mi se pare cel mai izbutit, fiind îmbibat cu interesante referinţe metafizice. Titlul acestui ciclu are reverberaţii nietzscheniene (şi deleuziene), amintind de critica eroului din Zarathustra, căruia filosoful german îi opune verticalitatea supraomului. Eroul este pseudo-monstruos, fiind prea impresionat de propriile sale lumini pentru a observa demonismul său inerent: „Cel care luptă cu monştrii să fie cu grijă de a nu deveni el însuşi un monstru.“

În Poem de dragoste, autorul craiovean practică tripla destrucţie artistică (poezia, pictura, muzica înţelese ca feluri de a fi, nu neapărat ca arte), secondată de Ab-bau-ul geografiei onirice şi chiar al desuetudinii apetitului creaţionist (o renunţare la calitatea „absolutistă“ de demiurg poate trezi simpatii oricărui scriitor) în favoarea elogiului schopenhauerian-goethean al eros-ului: „A citi o poezie/ nu se poate numi ocupaţie/ a desena o destrămare ori un vis/ nu se poate numi ocupaţie/ a asculta muzica apelor sau a păm#ntului/ nu se poate numi ocupaţie/ a străbate petele albe ale lumii/ nu se poate numi ocupaţie/ a inventa chiar naşterea universului/ nu se poate numi ocupaţie// singura adevărata ocupaţie/ este atunci c#nd aştepţi c#nd aştepţi/ venirea iubitei.“ (p. 51). Vanitas este totul c#nd nu are legătură cu eros-ul  – chiar şi iubirea erotică este tot un fel de vanitate, numai că una ontică, aş adăuga.

Bacoviană aduce cu sine acea întoarcere a refulatului, menţionata tentativă de integrare a umbrei. Anima lui Bacovia este cea care aduce poetului mântuirea („Eternul feminin ne poartă spre înalt” – Goethe), dar poate nu cum ne-am aştepta: demonicul nu poate fi salvat decât prin sacrificiul unei Anima the Slayer, la fel ca în capodopera lui Murnau, Nosferatu. Inconştientul personal al umbrei se dizolvă în inconştientul colectiv al animei, Bacovia (şi C.M. Popa) asumându-şi dezvoltarea personală pe axa Eu-Sine. Atacul împotriva temporalităţii aduce cu sine o black celebration a Orei Zero, în genul lui Samuel Beckett sau al lui Ingmar Bergman şi aminteşte cumva şi de interdependenţa heideggeriană dintre Sein şi Zeit: dacă timpul este mort, cum consemna Eminescu, mort e şi Dasein-ul. Ceasurile cu „limbi spânzurate” sunt de fapt o metonimie pentru un catafalc simbolist, pentru locul de execuţie al existentului uman. „Sunt c#teva ceasuri în oraş/ cu limbile smulse/ cu limbile sp#nzurate/ cu limbile moarte// Sunt c#teva ceasuri în oraş/ cu limbile scoase/ precum c#inii din faţa noilor covrigării/ aştept#nd încoronarea cozii// Chiar asta am vrut să spun, iubito“ (p. 58).

Insolită, dar noncontingentă, prezenţa lui Taylor Swift („pe care o crezuse stră-stră-nepoata/ lui Jonathan irlandezul/ cel cu extraordinarele travels“) în acest elogiu al animei, la fel ca cea a lui Leporello, un resentimentar erotic care aminteşte de Nietzsche, înainte de a trimite la Kierkegaard şi Mozart („«mi-au lipsit 2-3 centimetri/ ca să fac parte din suita regelui priapic»“). Găsim în Joc ternar şi un dispreţ aristocratic al boemei, privită în ambiguitatea, duplicitatea, inconstanţa şi orizontalitatea ei constitutivă: „totul e jumi-juma/ rigorile înghiţite în g#tlejurile interjecţiilor/ isprăvitele isprăvi ale poeţilor urbei.“

Încruntările mele amoroase este interesant nu numai prin prisma materialului existenţial pe care C.M. Popa îl prelucrează cu măiestrie, ci mai ales prin faptul că autorul craiovean construieşte o adevărată theor’a, un Weltanschauung, o filosofie a poeziei care îmbogăţeşte textul, transform#ndu-l într-un savuros palimpsest postmodern.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper