Despre opiniile teologice găzduite de Ziarul Lumina

Un articol de ALEXANDRU RACU

Cu ceva ani în urmă, pe vremea când locuiam în Canada, am participat într-o seară la o cateheză referitoare la rugăciunea inimii. Pentru cei necunoscători, în tradiţia răsăriteană rugăciunea inimii presupune invocarea constantă a ajutorului dumnezeiesc prin rostirea cuvintelor „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul/ păcătoasa!“ În cadrul sesiunii de întrebări, o fată a întrebat dacă este îngăduit să săvârşim rugăciunea inimii nu doar pentru noi, personal, ci şi pentru o altă persoană. Răspunsul părintelui a fost „da, poţi să o faci“ şi, zâmbind sugestiv, a adăugat: „însă, ai grijă, când zici rugăciunea inimii pentru altcineva, zici doar miluieşte-l pe respectivul, nu miluieşte-l pe respectivul păcătosul“. Răspunsul părintelui a stârnit râsul întregii audienţe, semn că toată lumea din Biserică a înţeles gluma. Cu anxietate, stau şi mă întreb dacă domnul Sorin Lavric, al cărui articol din 2011 l-a comentat recent Gheorghe Fedorovici (http://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.ro/2015/06/iadul-in-cultura-romana-metroul-si.html), ar fi înţeles gluma în cazul în care s-ar fi aflat printre noi în acea seară sau, altfel spus, dacă înţelege limbajul comunităţii ecleziale, care pe cineva străin de ea s-ar putea să-l încurce, punându-l în situaţia vizitatorului/ intrusului stingherit de faptul că nu pricepe gluma. Pe cale de consecinţă, cu mult mai multă anxietate stau şi mă întreb dacă editorii şi cititorii Ziarului Lumina – acolo unde, din perspectiva stingherului rătăcit în mulţimea impersonală de la metrou, domnul Lavric îşi expune viziunea cu privire la concetăţenii săi – înţeleg gluma cu pricina. La urma urmei, de ce au râs fraţii întru Hristos din parohia canadiană când preotul de acolo a făcut respectiva remarcă? Care era, în cazul respectiv, sursa comicului? Comicul rezulta din faptul că, utilizată mot-à- mot într-un context atipic (rugăciunea rostită pentru altcineva), o formulă consacrată/ tipică devenea, în noul context, complet aberantă, întrucât complet străină de principiul care ar trebui să guverneze utilizarea curentă/ tipică (rugăciunea făcută pentru sine) a acelei formule. Fapt care pentru un ortodox este (sau ar trebui să fie) evident ca bună-ziua, datorită nenumăratelor istorisiri şi poveţe de prin diversele scrieri sfinte din care rezultă, cât se poate de clar că, chiar şi atunci când se întâmplă să surprinzi pe cineva în flagrant delict, în niciun caz nu este îngăduit să zici chestii de genul: „vai ce păcătos e ăsta!“, „păcătos rău – se vede pe faţa lui!“, ş.a.m.d. Când vorbeşti de „chipul desfigurat de păcat“, e cazul să vorbeşti în oglindă, în oglinda propriului tău suflet, nu să-i pui pe alţii să se uite în oglindă, cu atât mai mult cu cât, departe de a fi nişte răufăcători surprinşi în flagrant delict, respectivii sunt nişte bieţi anonimi cu care se întâmplă să împarţi acelaşi mijloc de transport în comun. Mai mult, e  posibil ca printre ei să se afle şi unii care se vor fi apropiat ceva mai mult de starea către care ţinteau părinţii, aceea când în tine contempli înfricoşat păcatele, cele care au întunecat chipul lui Dumnezeu din tine, în timp ce în ceilalţi, ca urmare a acestui mod de a te raporta la tine, ajungi să vezi doar chipul pe care străluceşte lumina lui Hristos.
Este semnificativă în acest sens acea istorisire în care Sfântul Antonie cel Mare îi cere lui Dumnezeu să îi arate pe cineva care a ajuns la măsura lui. Drept răspuns, Dumnezeu îi înfăţişează un simplu curelar din cosmopolita Alexandrie, om cu familie care nu ieşea în evidenţă prin nimic, care păstra o treime din ce câştiga pentru el şi familie iar celelalte două treimi le dădea Bisericii şi săracilor şi care, lucrând, privea la oamenii de tot soiul care treceau prin faţa casei sale şi veşnic cugeta întru sine: „iată oamenii ăştia toţi se vor mântui, numai eu singur voi pieri“. Mutându-ne din Alexandria de secol IV în Bucureştiul de secol XXI, altfel se vede, prin ochii domnului Sorin Lavric, peisajul urban cotidian. „De fiecare dată când merg cu metroul“, scrie acesta, „am impresia că am nimerit într-o bolgie de dezaxaţi şi ticăloşi, nevenindu-mi să cred cât de urâte sunt fizionomiile zilnice ale bucureştenilor. O procesiune de momâi înrăite, jigărite şi sluţite de răutate, asta e impresia pe care o lasă fauna metroului din Capitală. Acestor mogâldeţe cu feţe schimonosite ar trebui să li se spună vorba părintelui Dosoftei: «Păcatul depersonalizează. Uitaţi-vă în oglindă ca să vedeţi cum arătaţi: nişte străini hidoşi, abrutizaţi, goliţi de orice amprentă de duh»“ (http://ziarullumina.ro /opinii/persoana-si-pacatul). Textul domnului Lavric aminteşte de mai vechile reflecţii elitist-sociopate ale unui alt intelectual care publică la Humanitas, Horia-Roman Patapievici. „Ies pe stradă“, scria acesta în Politice, „şi nu văd oameni normali. Ca într-un coşmar, aproape toţi cei pe care îi întâlnesc se bâlbâie, îşi bâţâie ochii, dau din picioare ca apucaţii, se zdrelesc între ei cu plăcere, vorbesc schimonosit, rostesc idioţenii (…) Românii“, continuă Patapievici, „au devenit un popor de oameni urâţi“, seraficul intelectual Patapievici scufundându-se într-o mocirlă umană compusă din „23 de milioane de omuleţi patibulari“ (Politice, Humanitas, 1996, pp. 54, 64-65). Însă, din punct de vedere duhovnicesc, gluma se îngroaşă. Căci ceea ce la Patapievici rămânea totuşi doar un exerciţiu stilistico-politic se transformă, în articolul domnului Lavric, într-un exerciţiu spiritual fundamentat pe citate de la duhovnici moldoveni. Din acest punct de vedere, tulburător este faptul că, în loc să-i ofere fratelui Sorin necesara îndrumare duhovnicească, Patriarhia îi pune în schimb la dispoziţie organul de presă patriarhal ca să-şi exprime ideile şi să-i călăuzească şi pe alţii pe calea unui narcisism mizantropic maladiv cu pretenţii de vedere duhovnicească.
Merită însă remarcat altceva şi anume faptul că, deşi am fi tentaţi să credem că domnul Lavric experimentează aceleaşi sentimente indiferent de mijlocul de transport în comun cu care circulă, în realitate însă, viziunea dantescă a autorului este circumscrisă metroului bucureştean. Cu totul altfel par să arate lucrurile „pe fundalul unui terminal de aeroport european“, mai ales atunci când zbori cu Lufthansa. Scăpat din subterana sufocantă a metroului bucureştean, domnul Lavric poate în sfârşit să respire liber şi să se delecteze cu revelaţia neamţului care „are ceva iremediabil superior în fiinţa lui“. Prin contrast, românul are „în fizionomie (…) ceva ireductibil jigărit“, adjectiv pe care îl regăsim şi în textul din Lumina în care domnul Lavric descrie (sub)oamenii din metroul bucureştean. Dacă într-un loc avem o masă de „mogâldeţe cu feţe schimonosite“ de atâta răutate, de cealaltă parte, odată cu conştiinţa păcatului, dispare şi depersonalizarea, dispariţie ce lasă loc epifaniei individualităţii superioare care trăieşte, precum rasa de stăpâni a lui Nietzsche, „dincolo de bine şi de rău“. De aceea, în ciuda presiunilor diferitelor organizaţii pentru drepturile omului ce ţin în lanţ „bestia blondă“, ca nu cumva aceasta să purceadă din nou, precum odinioară, la terorizarea Europei (Friedrich Nietzsche, Genealogia Moralei, Humanitas, Bucureşti, 2006, pp. 38-39), germanul nici nu poate accepta să fie judecat după aceleaşi criterii ca şi alte popoare, printre care şi românii. Nu este cu putinţă, ne înştiinţează domnul Lavric, să iei „o acvilă şi s-o preschimbi în vrabie, silind-o totodată să aibă conştiinţa egalităţii funciare care o leagă de vrabie“ (http://www.revistalu-ceafarul.ro/index.html?id=1992Scrisori). De aceea, în preajma pistei de pe care decolează acvilele germane, vrabia română îşi găseşte locul în peisaj cam ca nuca-n perete sau cam ca domnul Lavric atât printre untermenschii de la metrou, cât şi într-un cadru eclezial unde lumea mai şi ştie despre ce vorbeşte.
Şi ajungem astfel la fondul problemei, anume traducerea tradiţiei ortodoxe într-un limbaj filozofic/ ideologic străin de ea, proces prin care sensul cuvintelor este deturnat. Iar răstălmăcirea tradiţiei prin deturnarea sensului cuvintelor nu poate decât să ducă la spargerea comuniunii ecleziale într-o multitudine de singurătăţi alienate, care abia atunci încep să vorbească şi să se poarte unii cu alţii precum „omuleţii patibulari“ din coşmarurile lui Patapievici. Astfel, nu poţi să nu rămâi cu impresia că, pentru domnul Lavric, distincţia ortodoxă dintre drept, care îşi vede păcatele, şi păcătos, care nu şi le vede pe ale lui, ci doar pe ale altora (acesta fiind şi paradoxul relaţiei dintre smerenie, pe de o parte, şi păcat şi virtute, pe de altă parte), este înlocuită cu distincţia dintre stăpân/ german/ acvilă, pe de o parte, şi sclav/ român/ vrabie (sau eventual cârtiţă, ţinând cont de modul în care se deplasează) pe de altă parte. Dacă creştinismul cu acvile şi vrăbii al domnului Lavric ne duce inevitabil cu gândul la „îndreptăţitul ideal“ al „<renaşterii> … la un spirit arian şi creştin“, promovat în perioada interbelică de un Ionel Moţa (http://www. miscarea.net/mota-ion-cranii-de-lemn-iun3.htm), din păcate, sinteza domnului Lavric nu este singura sinteză nefericită ce îşi găseşte locul pe Dealul Patriarhiei, unde se pare că tot ce zboară se mănâncă. Poate nu întâmplător, tot în 2011, an în care austeritatea de inspiraţie germană apăsa pe umerii masei de „mogâldeţe cu feţe schimonosite“ (poate că de bine ce o duceau, posibilitate pe care domnul Lavric, văzător cu duhul fiind, o exclude din start), tot în Ziarul Lumina, şi tot cu citate de la Sfinţii Părinţi, Mihail Neamţu căuta să fundamenteze teologic neoliberalismul finanţat de Fundaţia Konrad Adenauer. Consecvent promovării reţetelor de slăbire – din propagandist al măsurilor de austeritate pe banii Fundaţiei Konrad Adenauer, Neamţu a devenit între timp agent Herbalife, tânărul patrolog promova la vremea respectivă, tot prin intermediul Ziarului Lumina, o gândire teologico-economică unde se reconciliau, aşezaţi de aceeaşi parte a baricadei, Ronald Reagan şi Sfântul Ioan Casian. În cazul lui Neamţu, răstălmăcirea tradiţiei se face tot prin deturnarea sensului cuvintelor, de data aceasta de la figurat la propriu. Dacă Sfântul Ioan Gură de Aur îi socoteşte hoţi, condamnându-i ca atare, pe bogaţii care nu îşi împart averea cu săracii (v. Omilii la Săracul Lazăr, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2005, p. 61), Neamţu subliniază faptul că „Evanghelia condamnă“ nu acumularea de bogăţie, ci, dimpotrivă, „îngroparea talanţilor“ şi implicit „logica asistenţialistă“ care împiedică înmulţirea lor. Altfel spus, prin contrast cu ceea ce spune Sfântul Ioan Gură de Aur, conform teologiei neoliberale mihailnemţene, cu cât îl munceşte pe sărac mai mult, plătindu-l în acelaşi timp cât mai puţin cu putinţă, cu atât mai bineplăcut Domnului se face bogatul, pe de o parte pentru că îşi înmulţeşte talanţii dăruiţi cu binecuvântare de Dumnezeu, iar pe de altă parte pentru că, punându-l la muncă pe sărac, bogatul/ investitorul îl tămăduieşte de lene şi de alte vicii aferente, dăunătoare sufletului, ca de exemplu „beţia“ (Pentru a justifica această practică economică, Neamţu face trimitere la Sfântul Ioan Casian care „spunea că omul care munceşte e luptat de un singur drac, în timp ce omul care nu munceşte e luptat de o legiune de patimi şi draci“. Din nefericire, susţine Neamţu, „statul social a încurajat şi la noi trândăvia“, http://www.cuvantul-ortodox.ro/ recomandari/2011/11/28/cotidianul-patriarhal-lumina-rampa-de-lansare-pentru-mihail-neamtu-si-noua-republica-a-lui-traian-basescu/. Pentru o analiză detaliată a acestui tip sinistru de teologie, şi a efectelor sale sociale în perioada emergenţei capitalismului, vezi magistralul volum al lui R.H. Tawney, Religion and the Rise of Capitalism, Penguin Books, 1938.) Ceea ce se urmăreşte în mod concret, prin popularizarea acestei inovaţii teologice, popularizare finanţată de Fundaţia Konrad Adenauer şi mijlocită de cotidianul Lumina, este ca, precum cele două vrăbii din Evanghelie vândute pe un ban (Matei 10, 29), şi românii ortodocşi să fie vânduţi investitorilor germani pe cât mai puţini bani. Procesul prin care tradiţia este măsluită pentru a fi adaptată unei ideologii străine ce, din motive de PR, îşi caută şi justificări teologice într-o ţară majoritar ortodoxă, presupune, în cazul de faţă, interpretarea literală a unei pilde (sau parabole, cum îi place să zică domnului Pleşu, care nu ştiu ce l-a învăţat pe tânărul său discipol). Căci, comentând această pildă, tot Sfântul Ioan Gură de Aur spune că „prin talanţi înţelegem aici puterea fiecăruia, fie în a-l sprijini pe aproapele nostru, fie în a-l ajuta cu bani“ – deci a-l ajuta cu bani, nu a-l exploata pe salarii de mizerie sau ca samsar al unor teorii dubioase, pentru a-ţi înmulţi tu „talanţii“! – „fie în a-l învăţa, fie în a face orice alt lucru asemănător“, ideea Sfântului Ioan Gură de Aur fiind aceea că nimeni nu este atât de lipsit încât să nu poată să facă ceva, oricât de puţin, pentru aproapele său, fie că e vorba doar de o vorbă bună, astfel încât nimeni nu e îndreptăţit să spună, precum slujitorul osândit din Evanghelie: „Un talant am şi nimic nu pot face cu el!“ (v. Omilii la Matei  în Părinţi şi Scriitori Bisericeşti, vol. 23, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1994, p. 891). Dar pentru ca să fie completă operaţiunea de PR din spatele samavolnicei tranzacţii ce presupune vânzarea vrăbiilor autohtone pe cât mai puţini bani, mai este necesar încă un ingredient, şi anume transformarea românilor, zidiţi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, într-o masă amorfă, depersonalizată, de suflete moarte, de omuleţi patologici şi „patibulari“, care nu îşi pot justifica existenţa decât îndeplinind funcţia de „resurse umane“, plătite şi tratate prost de investitorii de rasă superioară, asta în timp ce „elita“ delirează cu privire la acel ceva „inconfundabil înalt“ (http://www.revistaluceafarul.ro/index.html?id=1992Scrisori) care caracterizează fiinţa „acvilei germane“.
În încheiere, gândul mă duce la nişte rânduri scrise de Jacques Maritain pe vremea când acesta se afla în exil în America, acolo unde se refugiase în urma invaziei ţării sale, Franţa, de către acvilele germane. Nu puţine au fost criticile la adresa Americii venite din spaţiul francez, multe dintre ele întemeiate, altele explicabile prin prisma orgoliului rănit şi a frustrărilor istorice. Însă, exilat în America în timpul războiului, Maritain a ţinut să sublinieze faptul că, dincolo de orice i s-ar putea reproşa Americii, „piatra de temelie a civilizaţiei americane“ consta în ideea „demnităţii pe care fiecare om o are în existenţa sa cotidiană“ (Jacques Maritain, Christianity and Democracy, Ignatius Press, San Francisco, 1986. Anticipând eventuale critici antiamericane, menţionez faptul că, în ceea ce mă priveşte, este mai puţin important dacă Maritain a sesizat corect (eu cred că a făcut-o) natura civilizaţiei americane. Important e că a sesizat „demnitatea pe care fiecare om o are în existenţa sa cotidiană“, demnitate pe care aşa-zisa elită intelectuală românească, în ciuda odelor recurente pe care le înalţă Americii, este funciarmente incapabilă să o sesizeze.) De douăzeci şi cinci de ani, scârba cu care „elita“ românească priveşte poporul din care face parte nu este egalată decât de capacitatea ei de a nu-şi sesiza propriile potlogării şi/ sau deliruri intelectuale, asta în timp ce diversele acvile de peste hotare se uită la acelaşi popor cu privirea rapace a prădătorului care vrea să se îmbogăţească cât mai mult cu cât mai puţine costuri. Cât despre cei care ar trebui să apere deopotrivă credinţa şi poporul, în virtutea faptului că stau pe scaunele marilor dascăli şi ierarhi din vechime, ce altceva să mai zic decât … Dumnezeu cu mila! Intelectualii cu scârba, Dumnezeu cu mila!

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper