Despre oameni şi gări

Un articol de Mihaela Gheorghe

Gările pot fi uneori locuri interesante, care ne scot în cale oameni, poveşti, întâmplări, arătându-ne, totodată, cât de rezistenţi şi de flexibili ne sunt nervii. Deşi poate de cele mai multe ori nu se întâmplă nimic ieşit din comun în timpul pe care de voie sau de nevoie îl petrecem în gară, este inevitabil ca la un moment dat să nu fim martori la anumite scene mai mult sau mai puţin amuzante sau să nu ne iasă în faţă oameni care, în moduri câteodată nebănuite, ne creează anumite stări şi sentimente. Gările le sunt recomandate celor care vor să se amuze, să fie puşi în situaţii neprevăzute pentru a vedea cum reacţionează, să asculte poveşti de viaţă, să se autoanalizeze şi să-şi cunoască propriile limite.
Gările sunt un podium pentru cele care se visează modele şi defilează pe acolo urcate pe tocuri înalte, iar imaginea lor nu poate să ne lase indiferenţi, ne testează imaginaţia făcându-ne să ne întrebăm cum au ajuns la acea înălţime. Cel mai posibil, cu ajutorul unei mici scări, pe care cu siguranţă o poartă în gentuţa ce le atârnă pe umăr, pentru că, odată şi odată, trebuie să coboare de pe tocuri, iar o săritură de la acea altitudine ar putea fi primejdioasă. şi sunt atât de amuzante, cu mersul lor stângaci. Fiecare pas făcut de ele seamănă cu o combinaţie interesantă între o jumătate de fandare şi o jumătate de genuflexiune, iar viteza cu care merg este comparabilă cu cea a unui melc obosit, imediat după terminarea unui maraton. Nu poţi să nu te întrebi de ce aleg să meargă pe tocuri, dacă nu ştiu cum se face asta. Parcă te imploră să faci glume pe seama lor şi nu poţi rămâne indiferent la o asemenea cerere. Dar gările pot fi confundate cu uşurinţă şi cu un studio de înregistrări pentru afoni. Nu se poate să nu te loveşti de notele muzicale şi de versurile unei melodii chinuite de cântăreţi fără talent. Într-o asemenea situaţie este indicat să măreşti pasul şi să-ţi muşti buzele pentru a nu izbucni în râs. Nu vrei să superi şi mai ales nu vrei să-i iei cuiva bucuria de a cânta pe o scenă, de a se imagina artist.
Un alt lucru uşor de remarcat în gări este acela că se întâmplă destul de des să fii confundat cu vreun duh ieşit din cine ştie ce lampă prăfuită şi aşa se face că mai treci pe lângă unii oameni care îţi cer ceva, în special bani şi de cele mai multe ori fără un „Te rog!“. Doar „Dă-mi!“, sau „Vreau!“, sau „Îmi dai?“. Iar dacă eşti un duh fără resurse şi nu poţi face să plouă cu bani, atunci eşti repede înlocuit cu altul, iar jocul continuă aşa până când cei care cer se plictisesc şi pleacă mai departe pentru a începe altul, cu noi reguli şi alţi jucători, pentu că n-au nevoie de bani, ci doar de o modalitate prin care să scape de monotonia zilei ce se întinde leneşă în faţa lor.
Indicat ar fi ca în gară să ai întotdeauna la îndemână o umbrelă, pe care să o deschizi repede când vezi că vine spre tine cineva care se pregăteşte să scuipe. şansele ca acea persoană să ţină cont de prezenţa ta şi să nu „comită“ fapta urâtă sunt egale cu zero sau chiar mai puţin de zero. Şi nu trebuie uitaţi nici mâncătorii de seminţe. Şi ei pot face să plouă în gară. De asemenea, este bine să nu purtăm în gară încălţările cele bune, pentru că acestea ajung mai devreme sau mai târziu călcate în picioare de oamenii care se grăbesc să urce în tren pentru a „pune mâna“ pe un loc.
În gară nervii îţi sunt testaţi frecvent. Chiar atunci când eşti grăbit, când ai mâinile pline de genţi sau plase sau orice altceva, îţi taie cineva calea pentru că, în loc să se uite pe unde merge, ochii i se plimbă în toate direcţiile, fie spre vitrinele magazinelor, unde sunt aranjate diverse mâncăruri pe care în niciun caz nu intenţionează să le cumpere, fie spre alţi trecători pe care îi scanează cu meticulozitate, din cap până în picioare. Fără să clipească, cu o privire critică şi uneori cu un uşor licăr de superioritate în ochi, îi privesc atât de insistent pe unii oameni, încât aceştia, simţindu-se stingheriţi de atenţia gratuită şi nedorită ce li se acordă, se văd obligaţi să se retragă într-un alt loc. Mai faci un pas şi aproape te împdici de bagajul lăsat cu neglijenţă în mijlocul drumului de cineva sau de cele două cunoştinţe care s-au găsit întâmplător în gară şi s-au gândit că nu există un loc mai bun pentru o conversaţie decât în calea trecătorilor, care evident trebuie să le ocolească şi trebuie să le fie recunoscători dacă în timpul discuţiei nu încep să gesticuleze, să-şi arunce mâinile spre toate punctele cardinale, pentru că într-o asemenea situaţie cei care le ies în cale sunt obligaţi să devină şi contorsionişti. Şi apoi urmează cei care se pozează, iar dacă nu vrei să apari în fundalul fotografiilor lor, ai face bine să te opreşti preţ de câteva secunde până se face poza sau să treci cu viteza luminii pe lângă ei, dar cu grijă, să nu cumva să deplasezi vreun fir de păr din coafura lor retuşată în faţa geamurilor vreunui magazin sau să spui ori să faci ceva care să le şteargă zâmbetele înţepenite şi dureroase de pe faţă.
Mai vezi şi bătrâni, îmbrăcaţi cu prilejul călătoriei cu trenul în cele mai bune haine, uşor speriaţi sau poate entuziasmaţi de mica aventură urbană care îi aşteaptă. Pentru a fi siguri că ajung la destinaţie, întreabă uneori sfioşi ce autobuz sau ce metrou ar trebui să ia până la casa copiilor, despre care încep să povestească, plini de mândrie. Au câteva plase pline cu ce aveau mai bun prin gospodărie, iar uneori mai vezi câte un baston odihnindu-se lângă ei. Vin însoţiţi de numeroşii lor ani şi de poveşti pe care încep să ţi le spună. Îi asculţi uimit şi fascinat. Sunt nişte naratori înnăscuţi.
Când eşti în gară se poate întâmpla ca pe lângă tine să treacă o doamnă urmată de un nor invizibil de parfum şi de o atitudine care arată clar că aşteaptă să se întindă un covor roşu în calea ei, pe care să păşească cu pantofi-i scumpi. Cred că aşteaptă şi plecăciuni. Şi vezi cum din greşeală cineva o loveşte la un moment dat, iar ea scapă din mână cafeaua. Şi atunci furtuna se dezlănţuie. Începe un potop de injurii ce arată cât de inventivă poate fi femeia. Nu ţine cont de scuze. Nu ştie să ierte întâmplări mărunte. Mai faci un pas şi o altă scenă îşi iese în cale. Acelaşi decor, alţi oameni, strânşi în jurul altui protagonist: un bărbat cu braţele tatuate, cu păr lung şi rar strâns la spate într-o coadă şi cu o buclă singuratică aranjată fix pe mijlocul frunţii acoperite de câteva riduri subţiri, abia vizibile. Afli repede ce se întâmplă. Zvonurile încep să circule pe lângă tine. Nu a vrut să plătească biletul de călătorie, pentru că nu ştia că trebuie să facă asta. Nu vorbea şi nu înţelegea ce i se cere, iar controlorul credea că totul este o farsă pusă la cale de bărbat pentru a nu plăti un bilet ce valora numai câţiva lei. Parcă ai vrea să aştepţi, să vezi cum se termină, dar situaţia începe să devină ridicolă, aşa că pleci. În fond, nu ştii ce scenă aşteaptă câţiva paşi mai în faţă să-i devii spectator, sau poate chiar actor.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper