Despre întuneric şi lumină

Un articol de RODICA GRIGORE

William Golding, Beznă clară, traducere de Iulia Gorzo, Editura Humanitas, Bucureşti, 2014, 312 p.

 

Cele dintâi romane ale lui William Golding au fost primite cu entuziasm atât în Anglia, cât şi în ţările unde au fost traduse, scriitorul devenind, mai ales datorită succesului şi numeroaselor interpretări pe care le-au suscitat Împăratul muştelor (1954) şi Moştenitorii (1955), obiectul unui adevărat cult. Însă această situaţie se va schimba fundamental, astfel că la începutul anilor ’70 cititorii din tânăra generaţie proclamă supremaţia unor noi idoli, preferinţele mergând, în spaţiul anglofon, de la proza lui Kurt Vonnegut la cea a lui Tolkien, iar reprezentantele feminismului (mai mult sau mai puţin militant) se îndreaptă către creaţia unor scriitoare precum Doris Lessing sau, ulterior, Margaret Drabble. În plus, contextul general al epocii devine parcă de nerecunoscut, mult discutata criză a comunicării în societate şi prăpastia dintre generaţii reclamând alte necesităţi la nivel estetic, iar complexele creaţii pline de note alegorice şi mitice ale lui Golding intră într-un nemeritat con de umbră, el însuşi fiind adesea perceput ca un soi de anacronic erudit de ale cărui complicate învăţături mult prea grăbita şi zgomotoasa epocă a extremei viteze pare a nu mai avea nevoie.
Reconsiderare şi revenire
Numai că William Golding, asemenea multor altor mari creatori dinaintea lui, înţelege la timp că, deşi vechea lume, cu valorile căreia era obişnuit, nu mai există (alegând, în consecinţă, tăcerea pentru mai bine de cincisprezece ani), mesajul pe care încă îl mai are de transmis rămâne actual. Prin urmare, îşi va reconsidera unele poziţii estetice, va aborda teme noi – chiar dacă nu va renunţa la unele din vechile sale strategii narative şi simbolice – şi va reveni în prim planul vieţii literare, reuşind să se adreseze întru totul convingător nu doar publicului său consacrat, ci şi generaţiilor noi de cititori, mai cu seamă după publicarea romanului Beznă clară (Darkness Visible, 1979). Simptomatic este că, imediat după apariţie, textul e privit cu suficientă reticenţă şi pus în legătură cu creaţiile anterioare, considerate a marca declinul unei strălucite reputaţii, întrebarea retorică a unui exeget al momentului fiind „oare ce se întâmplă în realitate cu Golding? Dispare progresiv, pierzând tot mai accentuat legătura cu vechii săi cititori, sau e afectat de mult discutatul «şoc al viitorului»?“ Ulterior însă, întreaga sa operă va fi, pornind de la acest text, reconsiderată, reevaluată şi recitită din alte perspective, criticii deceniilor care urmează fiind de-a dreptul uimiţi de forţa imaginativă a lui Golding, de capacitatea sa de intuiţie mai cu seamă în ceea ce priveşte redarea uimitoare a unei imagini a umanităţii pe care majoritatea contemporanilor săi, fie ei oameni de litere sau artişti, se temeau s-o examineze în înspăimântătoarea ei profunzime şi complexitate. Nu va fi, deci, o surpriză prea mare faptul că, în 1983, lui William Golding i se decernează Premiul Nobel pentru Literatură, „pentru romanele sale care, cu perspectiva clară a artei narative realiste şi cu diversitatea şi universalitatea mitului, iluminează condiţia umană în lumea de astăzi.“
Personajele din Beznă clară păstrează din proza anterioară a scriitorului potenţialul alegoric, însă Golding demonstrează, în această carte, extraordinara artă de a da o formă de-a dreptul tangibilă unor viziuni care, altfel, ar fi părut menite exclusiv a împodobi o proză prin excelenţă poetică sau, poate, o culegere doctă de texte cu accente profetico-mistice. Centrat pe adesea nebănuita forţă de autodistrugere pe care fiinţa umană nu ştie (sau nu poate) s-o mai controleze, romanul poartă un titlu întru totul semnificativ – şi care spune multe, deopotrivă, despre latura livrescă a vocaţiei autorului. Căci „darkness visible“ e o sintagmă preluată din secvenţa de început a Paradisului pierdut al lui Milton, cartea apărută în 1667, reprezentând chiar momentul în care Satan priveşte configuraţia noului său domeniu, lumea care îi este destinată după Cădere („no light, but rather darkness visible“). Pe de altă parte, din punct de vedere tematic, scenariul narativ este inspirat de viziunea lui William Butler Yeats din The Second Coming (1921), dar şi de revelaţiile apocaliptice ale Sfântului Ioan şi, parţial, de cele ale lui Ezechiel. Urmând, ca punct de plecare, modelul acestor predecesori, Golding pare a spune că suntem cu toţii meniţi a trăi într-un univers în care centrul e tot mai greu de descoperit, un univers dominat de haos şi marcat de semnul focului.
Foc, flăcări, suferinţe
Focul, incendiile şi flăcările apar frecvent de-a lungul acestei cărţi, romanul deschizându-se chiar cu descrierea unui bombardament care afectează Londra în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, în urma căruia un băieţel scapă ca prin minune cu viaţă, însă îngrozitor de mutilat. Peste ani, Matty va deveni, la capătul unor uluitoare experienţe greu de prins ori de exprimat în cuvinte, un profet al epocii postapocaliptice, dar căruia îi este sortit să fie mereu respins de oamenii în general incapabili să perceapă esenţa spirituală dincolo de aparenţa mutilată a trupului. Considerat de unii un simplu alienat mintal, chinuit, umilit, abuzat, dar văzut de alţii ca atotştiutor ori chiar ca sfânt, Matty Septimus Windrove (sau Windrow, ori Windrap!) este, oricât de şocantă poate părea această alegere din punct de vedere estetic, protagonistul cărţii şi figura sa tutelară. O figură simbolică, desigur. Care, finalmente, va reuşi să-şi exercite întreaga putere de fascinaţie asupra semenilor săi dispuşi să-l urmeze, convinşi, la fel ca şi Matty, că e vorba despre o fiinţă umană înzestrată cu o misiune cu adevărat specială. De altfel, prima parte a romanului lui Golding este dedicată aproape în exclusivitate căutării identităţii de sine a lui Matty, dar şi a substanţei substratului datoriei pe care o are de îndeplinit. „Cine sunt? Ce sunt?“ se întreabă de-a dreptul obsesiv personajul în timpul lungilor sale meditaţii. Jurnalul pe care îl ţine reprezintă şi oferă un răspuns, fie el şi parţial, ce derivă mai cu seamă din conversaţiile pe care Matty le are cu spiritele care-l călăuzesc. Este edificatoare – şi de neuitat – în acest sens scena în care chipul grotesc al noului profet e prezentat asemenea unei veritabile jertfe pe altarul lipsei de înţelepciune şi de măsură a oamenilor din perioada postbelică, gata să recurgă la acte de terorism pentru a-şi domina semenii, demonstrând astfel, dacă mai era nevoie de o asemenea demonstraţie, că au învăţat mult prea puţin de pe urma conflagraţiei mondiale.
Iar mijloacele şi metodele prin care teroarea se insinuează în aparent liniştitul orăşel Greenfield, locul unde Matty începe să meargă la şcoală, iar apoi să lucreze, sunt foarte convingător prezentate în cea de-a doua parte a romanului. Cititorul are în faţă evoluţia frumoasei dar maleficei Sophy Stanhope, care, alături de sora sa geamănă, Toni, antrenată atent în tehnicile terorismului de către grupuri de fundamentalişti arabi, pune la cale răpiri şi atacuri armate. Matty le urmăreşte evoluţia, cunoscându-le din copilărie, de pe vremea când el frecventa anticariatul lui Sim Goodchild, iar pornirile spre rău şi spre violenţă ale celor două fete care preferau să chinuiască animale în loc să se joace cu păpuşile nu încetau să-l uimească şi să-l înspăimânte. Ajutate de doi foşti membri ai forţelor armate britanice, tinerele formează un veritabil cerc al răului în cadrul căruia membrii acceptaţi sunt iniţiaţi în plăcerile combinate ale sexului, violenţei şi substanţelor interzise.
Sfârşit de partidă
Ultima parte din Beznă clară are în vedere câteva figuri ale oamenilor din Greenfield, între care se remarcă anticarul Sim Goodchild, Edwin Bell şi Sebastian Pedigree, care, în ciuda bunelor lor intenţii, nu reuşesc să stăvilească violenţa şi cu atât mai puţin să readucă ordinea în această lume a valorilor inversate, ameninţând să se prăbuşească în nebunie. Cei trei acţionează (funcţionează?) într-un mod asemănător corului din tragedia greacă antică, comentând evenimentele în desfăşurare – pe care, chiar dacă nu le pot prevedea, le înţeleg mai bine discutându-le împreună. Fiecare dintre ei, pe de altă parte, se raportează la anumite elemente ale mesajelor profetice ale lui Matty, cel care, deşi dăduse tuturor senzaţia că a pierdut totul, e capabil să identifice calea spre lumina spirituală, căutând drumul cel mai sigur măcar spre salvarea individuală, dacă cea colectivă devine, în acest univers, problematică.
Şi chiar dacă unii cititori n-au fost întru totul de acord cu unele dintre sensurile simbolice ori cu o parte a mesajelor implicate în acest roman, probabil că marea majoritate nu ar ezita nici o clipă să afirme că Beznă clară este unul dintre textele cu adevărat canonice – în cel mai deplin sens al termenului – ale lui William Golding, chiar dacă nu atât de cunoscut ca Împăratul muştelor sau atât de iubit de autorul însuşi precum Moştenitorii. Însă cartea rezistă – şi e o lectură extrem de actuală – şi astăzi, poate mai ales astăzi, în contextul ameninţărilor teroriste cu care se confruntă deopotrivă Orientul şi Occidentul. În plus, modul în care Golding combină stilul fragmentelor accentuat profetice, scrise (puse) sub semnul marilor texte biblice cu secvenţele desprinse parcă din paginile ziarelor de mare tiraj conferă romanului o atmosferă specifică, stranie şi imposibil de prins în formule simplificatoare. În permanenţă scriitorul îşi ajustează perspectiva şi îşi nuanţează viziunea, structurându-şi discursul narativ din umbre şi lumini, din flăcări şi cenuşă, pentru a permite cititorului să privească dincolo de oglinda mereu înşelătoare a prezentului – oricare ar fi acesta – şi să dobândească, cumva pe deasupra oricărei bezne, o imagine globală şi clară, evident, asupra condiţiei umane contemporane, confruntată cu toate provocările ultimelor decenii.

 

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper