Despre inconsistenţa logică a textului „Nu sunt de acord să fiu împuşcat“ de Gabriel Liiceanu

Un articol de Horia Pătraşcu

Domnul Gabriel Liiceanu a scris şi a dat publicităţii o scrisoare în care afirmă ritos că nu este de acord să fie împuşcat. Referinţa este la discursul susţinut de academicianul Nicolae Breban cu ocazia propunerii sale în funcţia de preşedinte onorific al Consiliului Consultativ al Institutului Cultural Român. Discursul respectiv a fost împănat cu expresii mai tari şi mai colorate decât cele auzite de obicei între pereţii Academiei Române. Printre altele, se pare – nu există deocamdată nici o înregistrare care să confirme informaţia – domnul Breban ar fi afirmat că domnii Liiceanu şi Patapievici sunt „nişte haimanale ce ar trebui împuşcate.“ Sunt întru totul de acord cu domnul Liiceanu şi consider că e un act de normalitate ca un om să nu vrea să fie împuşcat. Cine ar dori asemenea lucru? În afară de domnul Pleşu care, într-un text publicat pe blogul său de pe platforma online Adevărul, a afirmat că doreşte să fie inclus pe lista celor propuşi pentru execuţie, dar solicitarea dumnealui poate fi inclusă în registrul exprimărilor metaforice, cel invocat ulterior şi de către academicianul Nicolae Breban pentru a-şi motiva folosirea termenului „împuşcat“.
Scrisoarea domnului Liiceanu este compusă din două părţi. În prima parte justifică o teză ce nu are nevoie de justificare, anume că domnia sa nu doreşte şi nici nu merită să fie împuşcată şi că limbajul domnului Breban este complet nepotrivit într-un cadru de înaltă prestanţă intelectuală şi culturală, precum cel al Academiei. În plus, domnul profesor Liiceanu susţine că afirmaţiile domnului Breban sunt doar o „instigare la crimă“, „la omor“, un act de violenţă de aceeaşi speţă cu a mineriadelor şi în nici un caz nu pot fi citite într-un cadru mai larg, mai metaforic, mai „literar“.
În partea a doua însă, pentru a explica derapajele şi violenţele de limbaj ale domnului Patapievici la adresa poporului român şi a istoriei sale, domnul Liiceanu reia una din marile sale teme: iubirea dezamăgită  rimează bine cu blestemele, criticile acerbe, invectivele la adresa obiectului iubit. Cu cât iubirea e mai mare, spune Liiceanu, cu atât eşti mai îndreptăţit să te dezlănţui împotriva celui iubit. De pildă, un mare patriot este şi un mare critic al ţării sale. Exemple: Nietzsche, Schopenhauer, Hegel, Goga, Eminescu, Caragiale, Cioran.
Am remarcat, intrigat, inconsistenţa logică a textului marelui filosof român. Teza profesorului Liiceanu din prima parte a scrisorii este că invectivele proferate de domnul Nicolae Breban nu sunt şi nu pot fi altceva decât simple invective, iar retractările şi revenirile academicianului român prin care acesta le dădea un înţeles „metaforic“ nu pot fi acceptate. În partea a doua a scrisorii, domnul Liiceanu afirmă exact opusul celor afirmate câteva rânduri mai sus: invectivele pot fi citite şi într-o altă cheie, „metaforică“, ba chiar ca semne ale unei sincere iubiri faţă de cel injuriat, cum este de pildă cazul domnului Patapievici care poate şi chiar trebuie să „înjure“ România din „prea multă iubire“.
Dar un asemenea argument poate fi folosit oricând de către domnul Breban (şi de către oricine) pentru a-şi intitula afirmaţiile drept declaraţii belicos-amoroase, fragmente sau schije ale unui profund şi sincer discurs „îndrăgostit“, şrapnele ale unui iubiri „exigente“ şi explozive. De altfel, în discursul domnului Breban transpare un ataşament vizibil faţă domnul Liiceanu, căruia îi spune pe numele mic, „Gabriel“, afirmă că au fost prieteni, că „promitea multe“, dar – atenţie! – din păcate traseul său filosofic ulterior a fost dezamăgitor. Avem aşadar exact elementele invocate de domnul Liiceanu pentru a descrie iubirea furioasă sau furia amoroasă, cum vrem să-i spunem: ataşament+dezamăgire. Cu alte cuvinte, domnul Liiceanu i-a ridicat mingea la fileu domnului Breban care se poate acum apăra cu aceleaşi argumente cu care domnul Liiceanu îl apără pe domnul Patapievici: „în marile iubiri pândeşte dezamăgirea pe care poate să ne-o producă fiinţa îndrăgită (…) Cu cât mai aprigă e iubirea, cu-atât mai mari sunt exigenţele faţă de fiinţa iubită. Cu cât vei fi aşezat-o mai sus, cu-atât, la ceasul bilanţului, o vei însoţi mai tare cu vaietele şi blestemele tale.“ (Gabriel Liiceanu, Nu sunt de acord să fiu împuşcat,
contributors.ro)
În această logică contradictorie a dezamăgirii, „dragă“ poate să stea foarte bine în imediata apropiere a lui „haimana“, prietenia sinceră lângă dorinţa de exterminare a prietenului, admiraţia lângă asasinat. Domnul Liiceanu este specialist în acest tip de logică pe care-l admite în cazul dumnealui şi al prietenilor săi, dar care devine inoperant atunci când e vorba de alţii. De exemplu, nimeni nu s-a gândit să-l dea pe domnul Liiceanu în judecată (ar fi fost culmea!) pentru că a afirmat negru pe alb că Jurnalul de la Păltiniş este fundamentat de dorinţa de paricid, adică de „a-l ucide“ pe Noica, părintele său spiritual. Ne putem da seama câte răni deschise a provocat Jurnalul de la Păltiniş – cartea cu care a devenit celebru în România – dacă e să judecăm după numărul de pagini ale Epistolarului, ce cuprinde scrisorile patetice – de scuze, acuze, precizări, reveniri, apeluri la metafore („n-am vrut să spun asta, era o metaforă…“) ce au urmat publicării Jurnalului de la Păltiniş. „Victimele fericite“ ale tirului necruţător al domnului Liiceanu erau nume precum: Alexandru Paleologu, Petru Creţia, Vasile Dem. Zamfirescu şi alţi „grei“ ai culturii noastre…
De ce glontele este „dulce ca mierea“ când este tras de „puşca“ domnului Liiceanu şi devine „omor“, „crimă“, „abjecţie“ când provine din „puşca“ domnului Breban? Ce anume face ca scuipatul să fie aghiasmă curată, sfinţitoare şi binefăcătoare atunci când este proiectat de domnul Patapievici (peste istoria neamului său) şi să rămână o simplă flegmă inacceptabilă pentru „statutul de academician“ al domnului Breban?! De ce putem invoca faptul că „suntem în terenul culturii“ unde „împuşcăturile sunt întotdeauna oarbe“, cum scrie domnul Liiceanu însuşi în Epistolar, ca să ne scuzăm propriile inflamări stilistice, dar suntem gata să dăm în judecată pentru instigare la crimă şi să cerem excluderea unui academician care, înfierbântat şi dumnealui din varii şi personale motive, recurge la anumite excese de limbaj?!
Răspunsul este unul singur şi de mult ştiut: „de-aia! Noi putem fiindcă suntem elitele ţării şi ni se iartă totul, fiind aleşi, voi nu pentru că, nefiind elite, nu puteţi face orice putem face noi.“ Filozofie de cathar, cum bine spunea Nicolae Steinhardt despre aceeaşi şcoală de la Păltiniş…

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper