De gustibus

Un articol de George Neagoe

Ioan Groşan, Lumea ca literatură. Amintiri, Iaşi, Editura Polirom, Colecţia „Egografii“, 2014, 184 p.

Contrar multor aşteptări, pe şmecheri i-au adus austriecii în spaţiul românesc. Era pe vremea „nemţilor cu coadă“, pe la 1720, când habsburgii ocupaseră şi Banatul, şi Oltenia, eterna Terra Nova. Pe atunci, ocupanţii – aristocraţi, militari, meseriaşi, medici şi profesori – mergeau la piaţă însoţiţi de câte un degustător. Şi voievozii noştri avuseseră paharnici. Dar lucrurile nu-s nici pe departe similare. Şi acel personaj, care alegea fructele, brânzeturile şi afumăturile, avea papilele nemuncite de vătămături. Era priceput să cumpere ce marfă-i plăcea, pentru că, aşa cum spun germanii şi azi, lucrurile bune de mâncat sunt pe gustul lor. Ocupându-se cu „geschmack“-ul, acei băieţi au ajuns şmecheri (Schmecker). Ştia el G. Călinescu atunci când afirma că, pentru a aprecia poezia lui Arghezi, trebuie să ai bolta palatină ispitită de mirodenii. Şmecherul autentic este un om bazat, un self made man, teoretician şi practician al boemei, un ins înzestrat cu înclinaţie către savoir vivre.
De la lume adunate
Un bon vivant este Ioan Groşan, în culegerea de Lumea ca literatură: amintiri. Volumul nu are valoarea adăugată. Delectabile, tabletele amestecă poanta, portretul nostalgic, peripeţia stranie, hazul de necaz, rânjetul hâtru, morala călduţă, conversaţiile între oameni din neamul lui Pepene şi încurcăturile. Atmosfera de carnaval se traduce prin instalarea unei lumi pe dos, cu reguli abolite. Sintetizând, pastilele seamănă cu nişte scurte rătăciri. Odată epuizată doza prescrisă, se reintră în ordinea naturală a lucrurilor. Prozatorul mărturiseşte, într-o Precizare (aşezată la început), că, fiind solicitat de poetul Dan Mircea Cipariu să colaboreze pe site-ul agentiadecarte.ro, a şovăit: „farmecul oralităţii şi al imaginii celui care vorbeşte (interpretează) se poate pierde iremediabil atunci când din tot spectacolul nu rămân decât vorbele transcrise“ (p. 6). Simplificând, îndoiala lui Ioan Groşan se poate explica prin acea prejudecată că între literatura serioasă şi relatarea amuzantă intervine un decalaj, o suprainterpretare sau un factor persuasiv, toate puse pe seama vocii povestitorului. Temerea se justifică prin exagerarea vechii distincţii între „aulic“ (ceremonialul scrisului) şi „popular“ (abaterea de la normele limbii literare). Numai că şi oralitatea presupune un anumit repertoriu: anticlimaxul, contrapunctul şi colportajul. Până la urmă, tot despre dexteritate discutăm.
În Paraşutistul – povestire auzită de la un fost cadru militar – întâlnim o metafizică bucolică, o replică sarcastică la „cirezile agreste“ ale poetului Ion Barbu. Personajul coboară din „mântuitul azur“ într-o coridă ad hoc, anticipând rezistenţa comunistă din munţi. Dar numai toreador nu ajunge, lipsindu-i ţepuşele şi publicul. Suspansul e întreţinut de gândurile nerostite, iar adaptarea la realitate nu există: „«Ei, dacă m-ar vedea mama cum cobor din cer ca un înger…». Dar apoi am văzut cu groază că islazul unde urma să aterizez era plin de vaci care păşteau: vacile satului meu. Oricât am smucit eu din corzi, oricât m-am chinuit să aplic ce ne-a învăţat rusul, tot între ele am nimerit. Am căzut rău, mi-am scrântit glezna, dar m-am ridicat. Am dat să strâng dintre vaci paraşuta, care era roşie, sovietică, dar atunci m-a observat taurul comunal. Nu vă mai spun ce-a fost: am scăpat cu greu de el, cu două coaste rupte şi-o rană la şold, am şi-acuma urma. Când am ajuns cum am putut acasă la mama şi i-am povestit ce-am păţit, ce credeţi că mi-a spus? «Ete scârţ, te-a atacat taurul!… Ai căzut tu ca prostu’, că nici când erai mic nu ştiai să sari un gard!»“ (p. 12). Ajuns la adăpost, femeia îl pune la punct. Bunul ei simţ refuză bazaconiile fiului. Retorica faptelor excepţionale, pe viaţă şi pe moarte, însoţită de invocarea blasfemică a maicii (Domnului) se potoleşte când „salvatorul“ găsise izbăvirea – culmea! – sub fusta maternă. Învăţătura: deşi şefă de cadre, mama nu-l decorase cu bene merenti. Învăţătura secundă: haina nu-l face pe om, mai degrabă îl încurcă la alergat.
Amor real
Ioan Groşan activează o serie de tipare ale inconştientului. Scurtele lui texte stârnesc nevoia de bârfă şi de invadare a spaţiului privat. Istorisirile lui sunt topless. Este şi în acest caz vorba tot de o şmecherie. Naratorul din carte pare că a văzut, auzit, mirosit şi pipăit orice şi că nimic omenesc nu i-a rămas străin. De aceea, tonul devine dezinhibat. Mai mult, prozatorul urmăreşte să-i facă pe cititori părtaşi la o anume normalitate a evenimentelor. Printre altele, amorul preconjugal din perioada comunistă se detabuizează într-o versiune hispano-americană a celebrei invitaţii de a studia împreună. Dificultatea: hogeacul. Protagonişti: Ioan Groşan, studinte în filologie, cu spaniolă „secundar“, şi Maria Trinidad, caliente, măritată şi troţkistă, sosită din patria regelui aztec Montezuma. Guest starring: idealul suprarealist al iubirii nestrâmtorate. Asemenea legături erau uzanţe internaţionaliste între cetăţenii unor ţări exotice, trimişi în Republica Socialistă România, aşa încât Nicolae Ceauşescu să demonstreze că luptă pentru pace şi pentru înfrăţirea între popoare.
Reţeta succesului, aşa cum vom sesiza, înseamnă insistenţă, penitenţă şi consistenţă. Tehnica de cucerire constă în intermedierea unui serviciu intelectual, deoarece, să nu uităm, în acele vremuri, cărţile erau bunuri sigure: „Mă resemnasem aşadar cu rolul de amic asexuat, când într-o după-amiază m-a întrebat dacă nu pot face rost de-o cameră în oraş, fiindcă vrea să stea noaptea cu mine să-i explic în amănunt Materialism şi empiriocriticism. Cu chiu, cu vai am făcut rost de-o cheie de la un prieten, m-am repezit la Biblioteca Universitară, am luat cartea şi am făcut câteva fişe. Eram atât de bou că n-am bănuit nimic. Am ajuns în fine în camera cu pricina, i-am explicat vreo oră cum m-am priceput ce-i cu empiriocriticismul ăsta când, deodată, am văzut că mă priveşte într-un mod ciudat şi apoi, fără o vorbă, rămâne goală puşcă“ (Eros în socialism. II. O troţkistă înfocată, pp. 101-102). Sunt multe repere în Lumea ca literatură care amintesc de cartea lui Florin Iaru, Fraier de Bucureşti. Bătătoare la ochi este convenţia că trebuie să-l crezi pe narator pe cuvânt. Şi de aici porneşte tăvălugul de impresii de călătorie. Dezinvoltura aparţine unui român hotărât să bifeze aceleaşi preocupări din ţară.
Şmecher de Cannes
Autoironicul „fraier de Bucureşti“ are un echivalent descurcăreţ, trăit în comunism, care, în 1992, ajunge la Festivalul Internaţional de Film de la Cannes. Şmecherul din Hexagon (în „Jeune comédien“ la Cannes, I-X) joacă la cacealma, înflorindu-şi statutul. Crescând potul, povestitorul nu reuşeşte de fiecare dată să-l umfle. Dintr-un figurant în Balanţa, filmul regizat de Lucian Pintilie, selectat la o secţiune de pelicule nejurizate, Ioan Groşan le ia faţa actorilor principali:  „Şi aşa burkineza, cu care ulterior m-am împrietenit, fiindcă ea răspundea şi de un mic bar unde junii comedianţi aveau dreptul gratis la un pahar de şampanie şi-un sandvici, triplate în cazul meu, m-a pus în faţa unui panou alb, m-a fotografiat şi-n zece minute aveam la gât un ecuson galben de jeune comédien, cu chipul meu tumefiat de 45 de ani de dictatură, poză care – aşa era obiceiul – a apărut, mărită la 80-60 cm, pe panoul cu «tinere speranţe» ale cinematografiei mondiale. A fost primul chip care a apărut acolo. (…) După o săptămână, când echipa Balanţei a ajuns la Cannes, s-au acreditat şi Maia, şi Răzvan, pozele lor erau infinit mai mici decât a mea, căci pe panou nu mai era prea mult loc“ (p. 29). Cu această ocazie, scriitorul nu întinsese coarda vocaţiei de a sta la coadă până în 1989, ajungând înainte ca marfa să se bage. Nu e nevoie să mănânci tot cazanul ca să-ţi dai seama că ciorba e nemaipomenită. E suficient să ai mirosul antrenat.
Vizita în Franţa devine o mostră a mentalităţii româneşti din ultimul deceniu ceauşist, pe care a pus-o în evidenţă Ion Băieşu, în romanul Balanţa: „De bine, de rău, o ducem bine“. Ioan Groşan se tocmeşte, nu negociază, face troc, nu schimburi. Proza conţine delicii subtile, aşa cum sunt diferenţele între feteasca albă şi cea regală. În cele din urmă, serviciul primit de la funcţionara mulatră, datorită căreia se prezenta în calitate de tânără speranţă cinematografică, străbate întreg cercul. Le jeune comédien îi promite paznicului unei parcări că-l invită la premiera Balanţei în contul micului-dejun.
Cu toate că dă semne că ar merge pe lângă drum, naratorul lui Ioan Groşan nimereşte calea dreaptă, pentru că zăboveşte numai un pic să se aleagă cu câte ceva. Subsemnatul îi transmite un zâmbet larg.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper