Constantin Stere, un mare român cu suflet abisal

Un articol de CONSTANTIN COROIU

Cândva am avut ocazia să călătoresc în Siberia până departe în Dalnîi Vostok, cum numesc ruşii Orientul Îndepărtat. Am traversat-o de la Vest la Est până la Habarovsk, oraş situat la gurile fluviului Amur, având în memorie lumea romanelor marelui prozator siberian Valentin Rasputin, dar amintirea şi gândul mi-au fost mai ales la Constantin Stere şi la megaromanul său autobiografic În preajma revoluţiei. Fireşte, emoţiile pe care le-am trăit în acea călătorie îmi erau potenţate şi de faptul că veneam de la Iaşi, oraşul în care Stere, de la naşterea căruia s-a împlinit în acest iunie un veac şi jumătate, şi-a desfăşurat o mare parte a activităţii de om politic, profesor universitar, ideolog, publicist şi, alături de Paul Bujor şi G. Ibrăileanu, de ctitor al revistei Viaţa Românească. Casa din vechea stradă a Sărăriei în care a locuit şi unde în urmă cu 110 ani a pus la cale, împreună cu Ibrăileanu, apariţia faimoasei reviste există şi astăzi. Trecută în lista monumentelor istorice la numărul 1222, această casă este în prezent proprietatea familiei Mungiu. Nu e prevăzută cu nici un semn care să aducă aminte de Constantin Stere.
De-a lungul drumului în Siberia, la fiecare popas în oraşe mai mici sau mai mari, în singuratice şi pitoreşti aşezări săteşti, cu vestitele lor case de lemn inundate de florile unei veri austere, bijuterii arhitectonice intrate în patrimoniul universal, în alte locuri de o frumuseţe şi o măreţie care îţi taie respiraţia, paradisiacul lac Baikal fiind doar unul dintre cele mai fascinante, mi-am evocat adeseori descrierile din vasta frescă a lui Constantin Stere, În preajma revoluţiei, ce mi se par şi acum, recitindu-le, tot atât de fabuloase precum peisajele pe care le-am cunoscut atunci de visu. Când spun fabuloase, mă gândesc în primul rând la acele descrieri din volumul IV al romanului, pe care le remarcă şi le citează aproape extaziat şi G. Călinescu în Istoria literaturii române de la origini până în prezent. Asta, după ce îşi începe articolul despre Stere din monumentala lucrare afirmând că acesta a greşit „capital“ romanţându-şi memoriile. În treacăt fie spus, Constantin Stere pare să fi intuit că se vor exprima astfel de rezerve faţă de cea mai importantă şi mai impozantă scriere a sa (una, se ştie, mai mult dictată) şi precizase că în ea „totul e ficţiune şi totul e realitate“. La noua lectură prilejuită de apariţia ediţiei critice apărute în colecţia Opere fundamentale, coordonată de Eugen Simion, ediţie realizată de eminentul cercetător Victor Durnea, de la Institutul „A. Philippide“ din Iaşi al Academiei Române, vedem câtă dreptate a avut scriitorul caracterizându-şi astfel opera. Cât priveşte ediţia Durnea, am putea afirma că ea consfinţeşte reintrarea lui Constantin Stere în istoria literaturii române, produsă totuşi – cum observa criticul Bogdan Creţu într-un excelent articol apărut recent într-un cotidian – în ultimele decenii, după o perioadă de nemeritată şi chiar inexplicabilă umbră. Altminteri, ilustru om politic şi strălucit intelectual de stânga, inclusiv concepţia sa privind literatura fiind perfect consonantă cu ideologia pe care o reprezenta („Arta e o manifestare a vieţii sociale“), Stere, reamintea şi Bogdan Creţu, a fost cu deosebire în timpul vieţii deopotrivă admirat şi contestat, dar niciodată ignorat. Era, de altfel, şi imposibil.
„Solitarul de la Bucov“, cu aură de erou de epopee, este un scriitor din spiţa celor a căror operă e concurată – şi chiar devansată – de biografie. Dincolo de acest aspect, Constantin Stere, fie prin opera literară, fie prin articolele sale polemice ori prin confesiunile întotdeauna aşa-zicând nedeghizate pe care le-a făcut la solicitarea unor jurnalişti ori în publicistica sa, mult mai ofensivă decât, de pildă, „campaniile“ lui Ibrăileanu, ne dă, iar contemporanilor săi poate cu atât mai mult, ceea ce aş numi sentimentul ieşirii în lumea mare, un sentiment al departelui, al întinderii în spaţiu şi timp. Mărturiile, descrierile şi evocările lui sunt înfiorate de melancolia spaţiilor nemărginite. Stere este un mare român, un român filoromân, cum ar spune Călinescu, puternic şi fecund marcat însă de spiritul slav. Nici un alt scriitor al nostru, cu excepţia poate a lui Eminescu şi Sadoveanu, nu are abisalitatea şi tragismul lui Stere. În preajma revoluţiei îi atestă nu doar prodigioasa experienţă existenţială, dar şi unicitatea spiritului. Călinescu, care îi lua şi un interviu în 1932, scrie în marea Istorie: „Fără ca paleta să-i fie bogată şi vocabularul afară din comun, el are o înfricoşare religioasă de geologicul gol, care îi dă o percepţie halucinatorie a singurătăţilor virgine. Descrierile lui sunt imnuri ale sublimităţii naturii. Cel puţin trei sunt de neuitat“. Călinescu se referea la cele privind taigaua cu tăcerea ei ancestrală plină de mistere, tundra şi aurora boreală, pe care criticul le şi reproduce in extenso. Ele sunt, în fond, nişte poeme în care grandiosul cosmic rezonează tulburător în sufletul celui ce îl contemplă şi ni-l înfăţişează în pagini de o solemnitate biblică. Vizualizând, de pildă, întreaga revărsare de lave, lumini şi culori ale aurorei boreale, Constantin Stere ne oferă imaginea unei privelişti ca de început şi sfârşit de lume: „Toată zarea clocoteşte, vijelioasă./ Şi deodată peste coama valurilor descătuşate, porneşte o erupţiune vrăjmaşă, brăzdând faţa oceanului de lavă cu făşii luminoase, ce se asvârl în spasme una peste alta, – roşii, albastre, verzi, portocalii, – se desfac şi se topesc în pâlpâiri colorate şi vii şi, – imense briliante, – incendiază adâncurile până la zenit şi iarăşi se sting, aproape în clipa în care se nasc, înlocuite pe dată de alte ţâşniri feerice de nestemate misterioase./ Şi în orgia aceasta de lumini şi colori, nici o moleculă de spaţiu, nici un punct al bolţii răsvrătite nu rămâne nemişcat, ci totul se roteşte, se prăbuşeşte, şi din nou isbucneşte, tremurând şi radiând în hăul nopţii fulgerări şi scânteeri neînchipuite, care în fiecare clipă se sting spre a se reaprinde îndată./ Iar jos, nemărginirea albă a tundrei se aprinde şi ea, şi oglindeşte minunea din cer în miliarde de sclipiri resfrânte./ Şi această privelişte unică, în măreţia ei de necrezut, cu toată formidabila dezlănţuire de forţe elementare, se desfăşoară totuşi într-o tăcere gravă şi solemnă, mai grea şi mai tainică decât însăşi moartea…“
Realitatea şi mitul se întrepătrund în primul rând în această construcţie romanescă, inegală, în care se simte un suflu de epopee. Alte scrieri ale lui Stere sau, repet, mărturisirile spontane survenite în diferite contexte şi apărute în pagini de ziar întăresc convingerea că ne aflăm în faţa unui destin excepţional şi a unei mari conştiinţe. Stere este un exponent, un intelectual, un revoluţionar până în fibra cea mai intimă a fiinţei sale, un om politic aproape providenţial despre care se poate spune că a „înfăptuit“ Marea Unire a românilor înainte ca ea să fie consacrată ca fapt istoric în documente oficiale. Considera cu luciditate că întreaga sa operă, nu numai cea literară, este „reflexul unei epoci în sufletul unui intelectual conştient de vremurile în care trăieşte“, mai mult, că este „istoria unui suflet în epoca de pregătire a revoluţiei mondiale, închegarea unei concepţii de viaţă şi de cugetare politică…“
Existenţa i-a fost furtunoasă, fără asemănare în spaţiul cultural românesc. Traiectoria ei insolită i-a modelat personalitatea, caracterul, sufletul. Cuvântul suflet revine des în discursul său indiferent de tema şi factura lui. Iată o mărturisire a sa: „Sunt, probabil, singurul român din generaţia actuală căruia i-a fost dat să vadă şi valurile Oceanului Pacific, şi ale celui Atlantic; şi întinderea îngheţată a mărilor polare, cât şi azurul Mediteranei, şi care a fost coborât în cele mai adânci straturi ale societăţii, în lumea de crimă şi de mizerie sufletească, şi a putut totodată să se înalţe la culmile piramidei sociale“. Şi cu toate acestea, întrebat dacă e mulţumit de viaţa şi faptele sale, Stere a răspuns fără ezitare: „De viaţă mai puţin, de scrisul meu mai mult“.
Să fi simţit el că experienţa trăită, biografia îi întrec opera literară?! Că aceasta din urmă nu o poate egala pe cea dintâi? E foarte probabil. Cu astfel de confesiuni, pare că el încearcă să-şi influenţeze posteritatea de scriitor. La data acestui interviu din care am citat, apărut în 1931, Stere nu avea cum să prevadă, cu toată experienţa şi intuiţia sa, că posteritatea îi va fi influenţată de împrejurări şi evenimente, unele teribile, ce aparţin într-o mai mică măsură istoriei şi conştiinţei literare. Dar posteritatea scriitorului Constantin Stere poate începe sau reîncepe şi la o sută de ani de la moarte. Nu este exclus ca pentru cititorul de azi şi de mâine tocmai faptul că şi-a romanţat memoriile, ceea ce Călinescu credea a fi „greşala capitală“ a autorului megaromanului În preajma revoluţiei, să devină o virtute, inclusiv estetică. Oamenii nu se despart deloc uşor, şi nici într-un caz râzând, aşa cum s-a spus cu filozofic cinism, de trecut. Cu atât mai puţin de un trecut trăit şi restituit într-o operă cu inflexiuni tolstoiene de un scriitor cu forţa epică şi destinul lui Constantin Stere.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper