Cine e mortul?

Discuţiile despre identitatea emigrantului abundă în studiile specialiştilor şi în articolele celor care pot să formuleze păreri. Că pe parcursul anilor petrecuţi în afara poporului tău identitatea ţi se transformă este aproape o constatare de bun-simţ. Sociologii au conceptualizat procesul, ei spun că ai o identitate reală la venire şi pe parcurs te pomeneşti cu o identitate dobândită, cea a ţării-gazdă. Constatarea nu este departe de adevăr. Realitatea ta dobândită nu este, însă, cea a ţării-gazdă, chiar dacă hârtiile oficiale te dovedesc ca atare. Identitatea ta dobândită este o combinaţie între ce erai şi ce ai devenit, incluzând însă în această plămadă pe cel care ai fost cândva, şi nu excluzându-l. Cunosc persoane care de decenii trăiesc în alte ţări decât România şi care, acceptând că la un moment dat au plecat de acolo, se consideră pe tot parcursul vieţii lor ca aparţinând ţării-gazdă. Ce se întâmplă însă cu identităţile noastre pe ultima sută de metri?
Cred că de-abia mă mutasem într-un apartament obţinut de la serviciile sociale; trecuse probabil o săptămână de când îmi primisem permisul de şedere în ţara de emigraţie. Într-o zi mi-a sunat cineva la uşă. Neînvăţată încă cu toate măsurile de precauţie ale băştinaşilor care, dacă sunt sunaţi la sonerie fără a avea cu cineva un aranjament prealabil, sunt în stare să cheme poliţia, am deschis dezinvoltă. În prag m-am pomenit cu un necunoscut. Şi-a confecţionat de cum s-a crăpat uşa o figură mieroasă. Ţinea o servietă în mână pe care, de cum m-a văzut, a deschis-o şi a scos din ea un pix şi nişte hârtii. Şi a început, numai dulceaţă, să-mi povestească vrute şi nevrute, băgându-mi pe sub nas nişte prospecte şi nişte fotografii. Povestea lui spunea că voi fi ridicată în mai puţin de câteva ore cu maximum de confort. Şi ceremonia poate fi de trei feluri, să văd prospectul şi să bifez. Şi coşciugul, cu încrustaţii sau fără, tot aşa, la alegere, doar să mă pronunţ. Cât despre slujba religioasă… ei, aici… trebuie să îl informez acum, ca să-şi noteze, să vorbească cu şefii… bineînţeles că asta se va adăuga la tarif, nu mult, cum ar veni, în procente… Dar ei sunt o societate funerară bine organizată, au o vechime de peste cincizeci de ani, vezi sigla şi chiar şi anumite evaluări ale aparţinătorilor celor ce au beneficiat de serviciile lor şi…
Domnul făcuse deja un pas în hol, era zâmbăreţ şi binevoitor, să se topească de dragul meu şi nimic mai mult. Mi-a trebuit timp ca să-l înţeleg, fiindcă nu stăpâneam încă bine limba. Şi a fost nevoie să fac un efort supraomenesc să mă dezmeticesc din situaţia absurdă în care mă aflam.
„Cum domnule, l-am întrebat, dumneata îmi vorbeşti de moarte? Păi eu încă nici n-am apucat să trăiesc în ţara asta, a dumitale, darămite să mă gândesc cum să mor…“.
Rămăsesem prietenă din perioada azilului cu un profesor român din Cluj. Îl descoperisem într-o zi când am ieşit în stradă şi am căutat la primul telefon public o carte de telefon. Nu se poate, mi-am spus, trebuie să fie în tot oraşul ăsta un român cu care să schimb o vorbă. Am parcurs sute de pagini cu nume străine. La un moment dat, când începusem să pierd orice speranţă, am dat peste… POP. Uite, mi-am spus, ăsta e ori român, ori ungur. Aşa că am format la repezeală numărul lui de telefon. Bună ziua, am spus, în română şi în maghiară, eu sunt româncă din Ardeal şi…
„Unde eşti, dragă?, mi-a spus cel de la celălalt capăt al firului, spune-mi şi vin să te iau. Sigur că sunt român. Sigur că mă bucur să stăm de vorbă“.
După ce m-am mutat cu acte în regulă, întâmplător nu departe de casa lui (era cartierul în care emigranţii primeau locuinţe), ne vedeam des. Mi-a închinat mulţi ani de sănătate, fiindcă am avut răbdarea să-l ajut să înveţe să meargă cu bicicleta. Le făcea tuturor cunoscuţilor noştri socoteala de ce cheltuială l-am scutit eu, având răbdare să-i ţin ghidonul. Cât l-ar fi costat pe el biletele de autobuz, ani la rând, pe când aşa, uite, se urcă pe „biţoagă“ şi ţuşt, de la un capăt al oraşului la altul.
„Şi mi-era milă de ea, adăuga de fiecare dată, fiindcă ajunsese de 45 de kilograme, or eu, ditamai mătăhala… avea ce ţine, când mă slobozeam într-o rână“.
Cu el, cu Pop ăsta, ţin minte că am vorbit prima dată într-o zi cu norii pe umeri şi ceaţa pe şira spinării, când urcam dealul de pe care trebuia el să se „sloboade pe biţoagă“, ce-o să fie cu noi dacă îmbătrânim. Cum, adică, ni se va sfârşi viaţa. Aici? în pământul ăsta mlăştinos, care nu-i al nostru?
„Lasă, dragă, mi-a spus Pop, nu te gândi la dintr-astea, că s-or găsi şi pentru noi doi metri, oriunde, că doar pământul e unul“.
Nu l-am mai văzut pe Pop mulţi ani la rând. După 1990 îşi făcuse o casă în ţară. Casa lui era ornată cu motive folclorice. O splendoare de apartament la care ţin minte că m-a impresionat o masă mare, pe verandă, cu douăsprezece scaune, de parcă-şi aştepta musafiri. Omul cumsecade nu se dezminţea. Casa lui era plină. Prieteni români dinainte de emigrare, olandezi care veneau în România şi dădeau de un „co-naţional“. El vasăzică era Pop cel de la plecare. Dar se aşternuse peste identitatea lui un alt strat: era Pop cel trăit în Olanda. Şi întors acasă. Pământul, cel care spunea el că e acelaşi peste tot, îl primise în cimitirul din Cluj.
Nu ştim cum şi unde ne prinde ultimul ceas. Cert este însă că atunci, la trecere, fiecare îşi aduce aminte de prima identitate, de being, şi nu de becoming identity. În copilărie ţin minte că surpriza cea mare a familiei noastre a fost, la moartea bunicii, când ea ne spunea că nu-şi poate da sufletul până nu-i vede pe Mladenka, pe Dafinka şi pe Pipinku. Atunci am aflat noi că de fapt eram de alt neam, că ea, bunica, făcea parte dintr-o familie de refugiaţi din sudul Balcanilor şi aşa mai departe. Mama, trăită toată viaţa în Ardeal, în ultimii ani, îşi scosese de undeva nişte fotografii vechi, ne ceruse să i le punem în ramă, dăduse jos fotografii mai recente şi şi-i înşirase pe-ai ei. Negustori din Câmpia Română, „capitani cu barcutza“.
Ce se schimbă deci prin emigrare din identitatea unui om şi ce rămâne, ca un sâmbure rezistent, oricâţi ani trec peste noi şi oriunde ne duce soarta? Ştim cu toţii cine este cel cu care trăim alături. Dar cel care moare alături de noi oare ştim cine este?

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper