Cazul Soljeniţîn şi dilemele identitare ale comuniştilor italieni

Un articol de Cezar Stanciu

Comuniştii italieni au avut o contribuţie esenţială la apariţia eurocomunismului, un curent pe care opinia publică l-a asociat în special cu pluralismul şi libertatea de exprimare, tocmai pentru că aceste valori păreau a fi în contradicţie cu experienţa sovietică şi est-europeană a comunismului. Cu toate acestea, naşterea şi dezvoltarea eurocomunismului s-au aflat în permanenţă sub semnul unor contradicţii identitare ce n-au putut fi depăşite. Modul în care comuniştii italieni au reacţionat faţă de expulzarea lui Aleksadr Soljeniţîn din Uniunea Sovietică este edificator în acest sens şi evidenţiază destul de bine contradicţiile politico-ideologice care dominau comunismul vest-european la momentul respectiv.
Controversele cazului Soljeniţîn
Expulzarea lui Aleksandr Soljeniţîn a stârnit, după cum se ştie, foarte multă atenţie în Occident. Cariera acestuia fusese urmărită de presa şi cercurile literare din ţările occidentale de mai mult timp, iar hărţuirea sa de către organele judiciare sovietice provocase îngrijorare. Atitudinea generală a publicului occidental nu putea fi decât una de simpatie, de admiraţie faţă de curajul scriitorului care înfrunta întregul aparat represiv sovietic doar cu ajutorul condeiului pus în slujba unor valori la care nu putea să renunţe. Era un exemplu nobil, iar entuziasmul presei occidentale la contactul cu el a fost masiv, deşi a lăsat loc, mai târziu, dezamăgirii. După cum se exprima un editorialist la momentul respectiv, Aleksandr Soljeniţîn a fost probabil tot atât de popular pe cât a fost de… necitit în Occident. Jeri Laber susţinea că admiraţia pentru atitudinea sa înlocuise deseori lectura critică a volumelor sale.
Pentru partidele comuniste occidentale, cazul era mai mult decât jenant, inclusiv pentru italieni. PCI este un exemplu interesant din acest punct de vedere atât din cauza eforturilor sale de a adapta ideologia marxist-leninistă condiţiilor socio-politice din Occident, cât şi prin prisma situaţiei sale politice destul de solide, fiind probabil partidul comunist cu cel mai numeros şi constant electorat din Apus. Pe de o parte, internaţionalismul şi relaţia strânsă cu Moscova le impuneau să-l condamne pe Soljeniţîn, pe de altă parte însă, aceasta le-ar fi atras oprobriul opiniei publice.
Autonomia şi noul internaţionalism
Comuniştii italieni se aflau, însă, la acel moment în căutarea unui nou drum pe plan ideologic, unul care să-i scoată din ghetoul vieţii politice italiene, să le ofere legitimitate internă şi posibilitatea accederii la guvernare fără a rupe legăturile cu Moscova, legături care le ofereau întreaga lor identitate politică. Luigi Longo, unul dintre ilegaliştii PCI, bănuit la un moment dat că el l-ar fi ucis pe Mussolini, a revendicat încă din anii ‘60 dreptul fiecărui partid comunist de a-şi formula propriile politici, independent de modelul sovietic despre care susţinea că nu se potrivea condiţiilor din Occident. Noul tip de relaţii între partidele comuniste a fost promovat în continuare de urmaşul său la conducerea partidului, Enrico Berlinguer, considerat unul dintre fondatorii eurocomunismului.
Comuniştii italieni respingeau cu fermitate orice subordonare faţă de Moscova şi contestau valabilitatea universală a modelului sovietic precum şi dreptul sovieticilor de a-şi impune punctul de vedere în faţa celorlalte partide; dintre toate partidele comuniste vest-europene, italienii au fost cei care au condamnat cel mai aspru intervenţia sovietică în Cehoslovacia, de pildă. Cu toate acestea, atitudinea lor faţă de dizidenţa est-europeană a fost una ambivalentă, fapt vizibil şi în cazul expulzării lui Soljeniţîn.
Comuniştii,
revoluţionari până la capăt
Disociindu-se de modelul sovietic, comuniştii italieni aveau posibilitatea – din punct de vedere teoretic – să condamne abuzurile din Uniunea Sovietică, îndreptate împotriva drepturilor omului şi libertăţii de exprimare. Cu toate acestea, a oferi susţinere, cel puţin din punct de vedere moral, pentru cauza dizidenţilor est-europeni era imposibil din raţiuni principiale. Trecând peste faptul că Moscova exercita la rândul său presiuni asupra acestor partide, problema cu adevărat insurmontabilă era aceea că dizidenţii est-europeni, în marea lor majoritate, condamnau comunismul. Ei nu îi reproşau defectele, ci îl condamnau cu totul, ab initio, aşa cum o făcea şi Soljeniţîn, situaţie în care niciun partid comunist nu le putea oferi înţelegere, oricât de reformist ar fi fost, oricât de devotat libertăţii de exprimare ar fi devenit în timp, cum era cazul cu italienii.
Când Soljeniţîn a ajuns în occident, secretarul general al PCI, Enrico Berlinguer, se angajase deja pe drumul eurocomunismului, afirmând credinţa partidului său în democraţia parlamentară, în pluralism şi în drepturile omului. Dacă el încerca, însă, o reformă a tacticilor partidului său, Soljeniţîn îi contesta dreptul de a exista. În primăvara lui 1974 însă, opinia publică se uita către conducerea PCI cu interes, aşteptând reacţii, invocând o luare de atitudine. De la PCI se aştepta o reacţie diferită de cea a celorlalte partide comuniste, tocmai datorită reformismului său.
Cealaltă faţă a „regelui Giorgio“
La moartea lui Aleksandr Soljeniţîn, în august 2008, voci din presa italiană au acuzat tăcerea păstrată de preşedintele republicii, lipsa de reacţie a Palatului Quirinal. În bună măsură, acestea aveau dreptate deoarece preşedintele de atunci al Italiei, Giorgio Napolitano, fusese cel care, în 1974, oferise publicului prima reacţie consistentă a PCI faţă de cazul Soljeniţîn. Giorgio Napolitano, supranumit „regele Giorgio“ din cauza influenţei, dar şi a vechimii sale în viaţa politică italiană, a intrat în PCI încă din 1945 şi a ajuns destul de rapid un membru de frunte al conducerii, poziţie în care a rămas până la dizolvarea partidului în 1991. În 1972, când Luigi Longo s-a retras din fruntea PCI din pricina sănătăţii precare, Napolitano a fost chiar unul dintre candidaţii la funcţia supremă în partid, fiind însă învins de Enrico Berlinguer.
La câteva zile după ce un avion Aeroflot l-a lăsat pe Soljeniţîn pe aeroportul din Frankfurt, singur şi fără cetăţenie sovietică, ziarul comunist L’Unità, din 22 februarie 1974, publica un vast articol semnat de Giorgio Napolitano şi intitulat: Experienţa sovietică şi perspectiva noastră. Din nou despre cazul Sojeniţîn. Textul era un rechizitoriu atât la adresa lui Soljeniţîn, cât şi la adresa mass-media occidentale şi căuta să justifice modul în care au procedat autorităţile sovietice.
Adevărurile lui Napolitano
Autorul începea prin a sublinia faptul că întreaga situaţie nu a făcut decât să ofere un prilej de propagandă antisovietică presei burgheze şi cercurilor imperialiste, totul în folosul personal al scriitorului rus care ar fi acumulat sume mari în valută din drepturi de autor în diverse bănci elveţiene. Marele fruntaş comunist şi viitor preşedinte al Italiei pretindea că existau două adevăruri care trebuiau restabilite. Pe de o parte, susţinea el, libertatea de exprimare în occident era un mit, deoarece presa era controlată de monopolurile capitaliste şi îndreptată împotriva intereselor muncitorilor şi oferea ca exemplu chiar Italia, cu abuzurile de care se făceau vinovaţi democraţii creştini, partidul care guvernase Italia aproape neîntrerupt după război. Pe de altă parte, se mai adăuga, Soljeniţîn însuşi acţionase împotriva statului sovietic, împotriva legilor sale şi pentru discreditarea realizărilor şi progreselor socialismului din Uniunea Sovietică, fapt care îl făcuse odios în faţa clasei muncitoare sovietice. Napolitano îi mai reproşa lui Soljeniţîn faptul că asociase toate abuzurile comise în URSS în timpul lui Stalin cu numele lui Lenin. Aceasta era, în fond, adevărata problemă a PCI şi a tuturor comuniştilor occidentali.
Administrarea vinovăţiei
Napolitano aprecia, aşa cum o făceau majoritatea partidelor comuniste din Occident, că abuzurile lui Stalin nu trebuiau confundate cu ideologia comunistă în ansamblul ei. Cu alte cuvinte, Lenin trebuia salvat. Pentru a demonstra faptul că stalinismul şi crimele sale nu derivau implicit din marxism-leninism, Napolitano invoca tocmai Congresul al XX-lea al PCUS din 1956, când N.S. Hruşciov denunţase crimele lui Stalin. Mesajul său era, deci, că partidul se ridicase deasupra lor prin recunoaştere şi condamnare, iar aceasta implica o disculpare a partidului care se resfrângea benefic asupra tuturor partidelor comuniste. Conducerea PCI vroia să creadă că Uniunea Sovietică se schimba şi oferea tocmai exemplul situaţiei lui Soljeniţîn: acesta nu fusese împuşcat sau încarcerat, ci doar expulzat în Occident, unde se putea bucura în linişte de banii din conturile sale elveţiene. A disculpa ideologia şi Partidul (în sens cominternist, poate) era pentru comuniştii italieni singura salvare istorică. Tocmai de aceea partidele comuniste vest-europene, chiar şi la apogeul eurocomunismului, când proclamau cu tărie convingerea lor în pluralism şi libertatea de exprimare, nu au putut găsi canale de comunicare cu dizidenţa est-europeană. Condamnând comunismul în ansamblu, dizidenţa condamna inclusiv partidele occidentale.
Berlinguer şi idealul democratic
Secretarul general al PCI a evitat să adopte o poziţie clară în privinţa lui Soljeniţîn, deşi se remarcase în numeroase ocazii prin declaraţiile sale ferme în favoarea libertăţii de exprimare. Berlinguer a înţeles foarte bine faptul că partidul trebuia reformat – şi a reuşit să facă aceasta – dar că reforma nu putea însemna sinucidere politică. Personal, Berlinguer a avut toată compasiunea pentru dizidenţa est-europeană, deşi responsabilităţile sale ca secretar general nu-i permiteau întotdeauna să-şi exprime sentimentele. Cercetătoarea italiană Valentine Lomellini a identificat în Arhiva PCI o serie de documente care ilustrează tocmai această situaţie. Astfel, se pare că la 10 iunie 1976, Nina Ivanovna Bukovskaia, mama cunoscutului dizident Vladimir Bukovski, i-ar fi trimis o scrisoare tocmai lui Enrico Berlinguer, cerându-i acestuia – în numele convingerilor sale democratice – să intervină pe lângă autorităţile sovietice în favoarea fiului său, persecutat de autorităţi pentru „activităţi antisovietice“. Enrico Berlinguer a răspuns favorabil şi i-a trimis liderului sovietic Leonid Brejnev o scrisoare la 6 august 1976 prin care intervenea în favoarea lui Bukovski. Gestul lui Berlinguer însă, a rămas unul strict particular, despre care presa de partid n-a scris nimic. Ar fi fost probabil prea mult pentru activiştii de partid din uzinele şi fabricile italiene: Lotta continua, un alt ziar de extremă stânga din Italia, cita în 1979 un muncitor din Pavia care spunea cu „mânie proletară“: „care dizidenţi, sunt toţi nişte reacţionari!“

 

Referinţe:
Prosegue l’inchiesta sulla preparazione del XV congresso del Pci, în Lotta continua, 24 februarie 1979;
Jeri Laber, The Real Solzhenitsyn, în Commentary Magazine, no. 57/mai 1974;
Valentine Lomellini, The Dialogue that Never Blossomed? The Complex Relations
between the Italian Left and Eastern Dissent, în Europe in the International Arena during the 1970s. Entering a Different World, editori: Antonio Varsori, Guia Migani, Peter Lang, Bruxelles, 2011, pp. 279-300.
Giorgio Napolitano, L’Esperienza sovietica e la nostra prospettiva. Ancora sul „Caso Solgenitsyn“, în L’Unità, 22 februarie 1974.
Silvio Pons, Berlinguer e la fine del comunismo, Einaudi, Torino 2006.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper