Câtă minciună ascundem?

Un articol de Ştefan Bolea

E o minciună, ştii că e minciună şi totuşi o accepţi: „Dar dacă totuşi e ceva adevăr în ea?“. Reaua-credinţă ca slăbiciune. Ca să fii puternic, trebuie să chestionezi adevărurile, să te îndoieşti de ele, să le faci să crească în dauna ta, până când dispare orice umbră de înşelăciune: să nu te încrezi nici în evidenţe, dacă asupra lor planează suspiciunea.

Să nu te mulţumeşti nici când adevărul e strălucitor, lustruit de toate ambiguităţile, şi să-ţi spui: „Atât numai? Nu sunt sigur! Mai mult.“ Satisfacţia şi autodepăşirea sunt noţiuni contrare; fericirea şi puterea – antonime. Invers, cei de rea-credinţă, caută să consolideze minciuna, punând voal peste voal în efortul de acoperire a adevărului.
Cât adevăr suportăm? Câtă minciună ascundem?
a) Primul adevăr nihilist: Suntem muribunzi (ne naştem întru moarte). Oricât de plină de realizări ne-ar fi viaţa, tot vom muri. (Poţi să fii o personalitate fascinantă, totuşi nimeni nu va interveni în favoarea ta, solicitându-ţi nemurirea.) Poţi să plesneşti ca un gândac în faţa acestui adevăr nihilist, nimănui nu-i va păsa.
b) Primul adevăr existenţialist: În ciuda birului morţii, viaţa merită trăită. În pofida non-sensului fundamental, implacabil, suntem capabili de a crea sensuri private, locale şi finite. De pildă, poţi avea mândria unei activităţi executate impecabil. Poţi avea orgoliul exercitării unui talent. Poţi spune lucruri pe care nu le-a spus nimeni, deoarece corespund unicităţii tale specifice. (În acest timp marele egalizator îţi şopteşte la ureche: Ce-a rămas <oare>, din puterea ta? – Nimic!!“ – Eminescu, Memento mori).
c) Prima minciună anti-nihilistă: Nu voi muri, nu eu. Sunt incapabil să concep moartea, deoarece nu am trăit-o nicio secundă. Voi renaşte, mă voi reîncarna. Moare doar trupul. Există o altă lume, o altă viaţă. (Argument pentru ruperea ataşamentului de această viaţă, argument împotriva fidelităţii către pământ. Parodiindu-l pe Bakunin, am putea spune: dacă ar exista o altă lume, aceasta ar trebui desfiinţată.)
d) Prima minciună anti-existenţialistă (ce coincide cu primul adevăr nihilist): În orizontul non-sensului, sensul meu parţial se va dezvălui ca non-sens. Pot să fiu un ins sclipitor: atunci când „ne cheamă pământul“, viermii mă vor toca de aş fi cu „stea în frunte“. Sunt ceea ce sunt, şi anume – humă. (Contra-argument: dacă Beethoven ar fi gândit astfel, ar fi cerut să fie avortat. Să reţinem că cel mai radical, cel mai distrugător argument împotriva nefiinţei, pe care nihiliştii şi gnosticii o preferă fiinţei, este excelenţa.)
e) Al doilea adevăr nihilist (şi  existenţialist): „Dacă Dumnezeu a murit, atunci totul e permis.“ (Nietzsche, Dostoievski) Suntem autonomi şi am ieşit din minorat: nu mai suntem dependenţi de legitimarea divină. Fără Dumnezeu se schimbă constituţia ontologică a omului. Omul însuşi a murit (Foucault/Deleuze) odată cu Tatăl, stăpânul, gardianul, etc. Suntem alte fiinţe umane decât acum 500 de ani, vom fi alte fiinţe umane peste 50 de ani. Ce înseamnă „totul e permis“? Odată cu dispariţia principiului prim, s-au deschis o serie de posibilităţi, care, în principiu, erau rezervate fiinţei divine. Putem emula divinitatea prin tehnologie, de pildă. Regatul omului include acum şi regatul lui Dumnezeu.
f) A doua minciună anti-nihilistă (şi anti-existenţialistă): Poate Dumnezeu s-a camuflat. Îl vom căuta în inimile noastre. Doar avem nevoie de el pentru a urî, distruge şi ucide în numele lui.
Revenind la problema relei-credinţe, uneori adevărul se dezvăluie ca minciună, alteori minciuna ia aparenţa adevărului. Deseori adevărurile se ciocnesc, după cum vedem în posibila rivalitate pentru postularea celui de-al treilea adevăr existenţialist:
(1) „Nu există libertate, numai eliberare!“ (Moreau)
(2) „Libertate (ca) responsabilitate.“ (Sartre)
(3) „Celula mea în temniţă – fortăreaţa mea.“(Kafka)
Va câştiga adevărul darwinist (adaptat la realitate), cel machiavelic (controlul e esenţial) sau cel dezaxat (pe care-l dezavuăm oficial, dar îl acceptăm din tot sufletul)?
Oricum ar fi, testul care desparte reaua-credinţă de autenticitate (care este un proces: în virtutea ei acţionăm, dar ar fi inautentic să afirmăm că o posedăm) este modul de gestionare a adevărului şi minciunii existenţiale. Cei mai mulţi acceptă să se ghideze după o minciună, să se autoiluzioneze, să danseze cu Maya, până când vor fi incapabili să se recunoască în oglindă. Mai mult, vor căuta să cimenteze minciuna, încât mai degrabă se vor schimba ei în funcţie de minciună, în loc să renunţe la ea. („Ignorance is a bliss“. „Use your illusion“.) Alţii preferă să atace un adevăr din toate părţile, acţionând cu suspiciunea că e doar un adevăr-minciună, o „deschidere-închidere“. De remarcat că primii se vor simţi superiori, vor avea mai multă încredere şi siguranţă de sine, vor fi mai fericiţi etc. Dar toată această poleială de pozitivitate va crăpa atunci când treimea Moarte-Boală-Angoasă va reactiva ghimpele latent din suflet şi te va solicita: „Deschide-ţi ochii! Fie te naşti din nou, fie vei trăi în continuare ca un mort!“

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper