Cât mai departe de mântuire

Un articol de CRISTINA RUSIECKI

Compania „Tompa Miklós” a Teatrului Naţional Târgu-Mureş prezintă în stagiunea aceasta un spectacol de o exemplară consistenţă: Fraţii Karamazov, după Dostoievski, în regia lui Albu István şi scenografia lui Tenkei Tibor, autorul unui decor de sală studio de o funcţionalitate cum rar am văzut.
Îmbrăcată în lemn, inclusiv pe laterale, ornată cu ceva ce ar aduce a vitralii sau poate a icoane, scena arată ca o biserică, un înveliş al lumii cufundat într-o religie organică, unde nu există delimitare între sus şi jos, între interior şi exterior. Căldura lemnului contrastează cu spaţiul închis, fără perspectivă, care conferă o puternică senzaţie de claustrare. Dar în acest loc fără deschidere spatele scenei este brăzdat de un şanţ cu apă unde pescuieşte Smerdiakov. Aceeaşi apă o va folosi şi Dmitri în chip de toaletă. Decorul imaginat de Tenkei Tibor conţine tot, este şi casă, şi masă, şi spaţiu de interogatoriu, şi cimitirul unde va fi îngropat tatăl.
În lumea închisă a Karamazovilor, instanţa, stareţul Zosima, purtătorul cuvântului lui Dumnezeu, stă într-un colţ, cu gluga trasă pe ochi. Vorbele sale sunt amplificate de lavalieră. Cu alură glacială, impenetrabilă, mesagerul divin, îmbrăcat în negru din cap până în picioare, propovăduieşte un set de reguli. Atmosfera de început e deluviană, pe scenă plouă necontenit. Aceeaşi apă primordială pe care o găsim şi în mlaştină, şi în acvariul care va adăposti peştele (fantoşa unui Christ ţintuit în mundan), amalgamează individualităţile. Ea mărturiseşte o lume despiritualizată, în care impresionanta cruce din spate îşi va pierde dimensiunea ascensională, coborându-se pentru a se transforma într-o masă cât se poate de domestică.
Cu un decupaj inteligent, spectacolul de o oră şi jumătate atinge toate temele dostoievskiene importante, preeminenţă având relaţia cu Dumnezeu şi crima. În lumea dominată de simţuri, care viermuieşte într-un spaţiu mic, fiecare personaj e bine conturat, graţie actorilor Bokor Barna, Galló Erno, László Csaba, Tollas Gábor/ Bányai Kelemen Barna. Partiturile lor excelente le conferă identitate dostoievskiană fraţilor, tatălui şi femeilor din roman, căci rolurile sunt interschimbabile. Distincţiile între personaje rămân deliberat vagi, câtă vreme aceiaşi actori, îmbrăcaţi în rochii, plimbându-se ca pe catwalk, le joacă şi pe cele două femei ale romanului dostoievskian. Tatăl va fi interpretat de orice frate cu care intră în conflict, căci fiecare se identifică prin opoziţie cu el, semn că disputele exterioare se deplasează în interior, devenind conflicte de nerezolvat. Sfârşitul liturgic, în care spectatorii sunt ridicaţi în picioare, ca în timpul ritualului, plasează vina asupra tuturor. Este aceeaşi culpă moştenită de la păcatul primordial sau de la patricidul biblic în faţa căreia individualităţile se aneantizează. Amalgamul între tată şi fii, între fiii înşişi, între bărbaţi şi femei depune mărturie pentru faptul că, în conceptul lui Albu István, nu identitatea este cea care atrage atenţia, ci micimea condiţiei umane. Una care nu se ridică nicicând la anvergura christică, ci rămâne veşnic ancorată în dimensiunea păgână. Lumea Karamazovilor, în care se păstrează doar relicve de spiritualitate, în care, pescuit, peştele biblic se zbate într-un acvariu, este fundamental lipsită de şansa mântuirii.
Cu mijloace moderne, regizorul Albu István creează o atmosferă de o intensă teatralitate, unde elipsele narative sunt exemplar suplinite prin mijloace dramatice, ca în scena în care Ivan îl interoghează pe Dmitri, pentru a-l îmbrăca apoi în haine vărgate. Extrem de dens datorită economiei de mijloace şi interpretării celor patru actori, spectacolul se dovedeşte o valoroasă reîntoarcere la clasici.

 

fratii-karamazov

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper