Cannes 2015. Festivalului îi prieşte criza, precum Electrei doliul

Un articol de MAGDA MIHÃILESCU

Cred că Hubert Beuve-Méry, cel care a fondat, în decembrie 1944, la cererea generalului de Gaulle, ziarul Le Monde, s-ar fi răsucit în groapă dacă ar fi văzut ediţia din 14 mai a cotidianului, pentru mulţi cel mai prestigios din Europa.

El, care a izbutit cel mai nesăbuit pariu jurnalistic, şi anume ca ziarul său să nu publice nicio fotografie, numai şi numai texte, pariu dus până târziu, câteva decenii, până când atotstăpânitoarea civilizaţie a imaginii s-a întins şi peste cotidianul de după-amiază, s-ar fi cutremurat având în faţa ochilor o fotografie cel puţin insolită: pe pagina întâi, chiar pe pagina întâi, domnul Pierre Lescure, proaspătul preşedinte al Festivalului de la Cannes, în picioarele goale, ca şi cum ar sta acasă, pe marginea patului, cu pantofii abia scoşi, alături. Şi asta nu ar fi totul. În interiorul paginilor, acelaşi înalt personaj stă răbdător în timp ce i se ia o probă de costum, cu mânecile şi reverele prinse în ace şi toate celea. Mărturisesc că şi uneia ca mine, obişnuită cu imaginile halucinante ale festivalului, mi-au trebuit câteva minute să procesez, cum se spune astăzi, ceea ce vedeam: cum, domnul Pierre Lescure descălţat, ca orice muritor pe care îl strâng pantofii şi căruia nu-i mai pasă de minimul protocol? Nu se poate. Trebuie să existe un schepsis, un înţeles mai ascuns. Să fie un semnal al noii ere a festivalului, „era Lescure“, cum o numesc unii, a extinderii peste poate a vitrinei publicitare a celei mai importante manifestări cinematografice din lume? Ştiam de mult că, în materie de mediatizare, Cannes-ul ocupă locul doi mondial, după Jocurile Olimpice. Se poate ţinti mai sus? Ediţia din acest an pare a fi, din acest punct de vedere, una de răscruce. Da, se poate. Ceva, ceva simţeam că adie deasupra Cannes-ului, în ultima vreme. Îngerul Heurtebise al lui Cocteau, despre care ne vorbea mereu metaforicul fost preşedinte Gilles Jacob, părea să se fi mutat prin alte zări. Anul acesta, pentru prima oară, am trăit, intens, senzaţia de a fi prinsă într-o imensă maşinărie mediatică ce nu mai poate fi controlată. Agenda jurnalistică a rămas aceeaşi, aceleaşi ore matinale, cele mai dure dintre toate festivalurile lumii, aceleaşi săli pe care le ştiu de douăzeci de ani, şi totuşi, senzaţia că Filmul, filmele pe care urmează să le vedem, doar de asta am venit, sunt o favoare, persistă. Înainte ne călcam în picioare doar la ediţiile aniversare, când numărul jurnaliştilor trecea de 4.000. Acum – 4.500 este o cifră curentă. Numărul lor a crescut de 4 ori faţă de acum treizeci de ani. Nu aş putea să spun când apucă toată această masă să vadă filmele, pentru că, dincolo de culoarea bleu a badge-ului (înaintea lui fiind alb, rose- pastille şi rose), şansele de a intra în sală sunt minime. În Palat au însă acces cu toţii, un asemenea puhoi de jurnalişti fiind controlat, începând din acest an, încă din stradă, după care ne mai aşteaptă trei filtre, ca la aeroport. Din nou, Filmul pentru care am venit pare să ceară un tribut, din nou am senzaţia că trebuie să trec printr-o pădure deasă pentru a atinge pragul sălii. Las la o parte sentimentul frustrant indus de neputinţa omenească de a vedea tot ceea ce ai dori, în condiţiile în care tentaţiile cresc de la an la an, pe măsură ce se tot adaugă noi secţiuni. Bunăoară, în aceeaşi zi şi la aceeaşi oră erau programate Irrational Man al lui Woody Allen şi Poveste despre dragoste şi întuneric, ecranizarea semnată de Natalie Portman, după minunata carte a lui Amos Oz. Nu aveam mari speranţe în privinţa debutului regizoral al actriţei, dar curiozitatea aproape masochistă era prea mare. Am prins, cu greu, un loc la proiecţia de gală pentru invitaţi, mereu cu gândul la legitimitatea preţului psihic şi fizic pe care trebuie să-l plăteşti la Cannes pentru a vedea un film. Un cunoscut critic şi istoric italian, Aldo Tassone, directorul Fesivalului France Cinéma de la Florenţa, îi mărturisea unui ziarist francez: „Festivalul de la Cannes rămâne cel mai important din lume. El trebuie să lupte, însă, cu defectele sale: prea multe filme, prea multă lume. Aveţi toate cărţile în mână pentru a continua să fiţi cel mai buni. Nu le irosiţi. (…) La Veneţia, de exemplu, sunt mai puţine lung metraje care nu au nimic de a face cu un festival. Selecţia de la Cannes nu este suficient de severă, fără îndoială pentru că e nevoie de mulţi candidaţi pentru a acoperi durata festivalului. Şi, apoi, când producţia mondială nu se dovedeşte prea ridicată, de ce să selecţionezi atâtea filme? Doar pentru ca marile mărci să le poată însoţi? Aceasta este logica pieţei“. Aici este aici. Logica pieţei începe să domine tot mai mult. De altfel, chiar la conferinţa de presă din aprilie, cea în care s-a anunţat selecţia, Pierre Lescure a vorbit mai mult despre bani decât despre filme, ţinând să atragă atenţia inadecvării unei eventuale comparaţii între domnia sa, om al administraţiei, şi predecesor, Gilles Jacob, critic de film de meserie, intrat în mitologia Cannes-ului, cel care a construit festivalul în coordonatele sale fundamentale. Ziariştii cu un trecut festivalier mai vechi decât al meu, de numai douăzeci de ani, spun că nu au mai trăit asta. Numele partenerilor oficiali Renault, Air France, l’Oréal, Chopard, Canal +au avut parte de aceeaşi atenţie ca şi filmele, „atâta timp cât susţinerea publică este destul de strânsă“. Pentru unii, noul preşedinte ştie că este aşteptat la cotitură, de aceea unul dintre primele sale gesturi a fost acela de a aduce noi sponsori substanţiali, cum este Grupul Kering, unul dintre liderii mondiali ai luxului, care înglobează mărcile Saint Laurent, Gucci, Balanciaga, Alexander McQueen, Stella McCartney. Am auzit voci ale unor comentatori care văd în apariţia Kering, „prieten discret al cinematografului“, un cal troian. Fostul grup al lui François-Henri Pinault a încuviinţat şi susţinut prima serie a colocviilor Women in Motion, dedicate femeilor din cinema, prilej cu care s-au întors pe o parte şi pe alta problemele sexismului in cinema. Una dintre combatante este chiar doamna Pinault, nimeni alta decât actriţa şi producătoarea Salma Hayek. Pentru prima oară în istoria festivalului, unui film coprodus de un sponsor, acelaşi Kering, i-a revenit onoarea de a închide ediţia, documentarul La Glace et le Ciel, de Luc Jacquet. Vizibil iritat, directorul artistic, Thierry Frémaux a răspuns ziariştilor: „Când autorul mi-a vorbit de film, Kering nu era, încă, partenerul nostru. De altfel, filmul a fost refuzat de toate canalele publice. Din fericire, Kering a fost pe fază. Poate că ăsta este adevăratul subiect“. Mulţi cred că toată iniţiativa Women in Motion nu este decât un alibi pentru ceea ce i se pregăteşte Cannes-ului: să fie, mai mult decât oricând, vitrina mondială a luxului. Încet-încet, de-a lungul timpului, am asistat la exportarea sistemului hollywoodian, cu un viraj către Oscaruri. Niciodată nu am văzut, însă, atâta defilare a marilor mărci pe esplanada devenită adevărat podium de modă care precede cele 24 de trepte ale intrării în sala Lumière. Cele mai mirobolante şi imposibile rochii, cu trene kilometrice şi volume de arbori seculari nu au fost purtate de starurile de cinema, ci de modele, nici măcar celebre, dar care puneau în valoare cum se cuvine creaţiile designerilor celebri. Am aflat că jocul de-a festivalul merge departe. Fiinţele de vis văzute pe covor, târând după ele „textile“, cum ar spune neamţul, care nu ar încăpea pe niciun scaun, nu au nicio legătură cu cinematograful. De altfel, ele nu ajung în sala de cinema. După ce se fâţâie prin faţa armatei de fotoreporteri, după ce urcă scările şi ajung în hol, sunt conduse pe culoare mai puţin expuse vederii şi pe-aci ţi-e drumul. Mistificare, minciună, negoţ, câte ceva din toate astea? Să fie cel mai mare festival de film din lume pe cale de a-şi pierde independenţa şi, odată cu ea, şi sufletul? Organizatorii au vrut să echilibreze „nebunia consumeristă a festivalului, liberalismul său lubric“ alegând, pentru deschidere, un film social, La tête haute al Emmanuellei Bercot (dramele copiilor instituţionalizaţi), încălcând tradiţia inaugurărilor cu pelicule – mari focuri de artificii, precum The Great Gatsby sau Grace de Monaco. Didier Péron de la Libération are dreptate: „Cannes-ul rămâne cel mai bizar loc pentru a aborda chestiunile nedreptăţilor sociale, ale violenţei inegalitare şi ale asimetriei de clasă“. Se pare că, orice ar face, festivalul este condamnat să întreţină industria de vise aurite ale contemporaneităţii. Poate de aceea am zâmbit puţin trist la auzul frumoaselor vorbe al amfitrionului acestei ediţii, Lambert Wilson, pentru a doua oară consecutiv maestru de ceremonii, cel mai bun din ultimii ani: „Cerem cinematografului“ – spunea el în seara inaugurală – „ceea ce iubirea şi viaţa ne refuză, misterul, miracolul. Să înceapă miracolul!“ Probabil că dacă voi reuşi să uit imaginea blestematului de covor roşu pe care, străbătându-l la braţul colegului său de juriu Guillermo del Toro, mereu nonşalanta Sophie Marceau şi-a arătat cu bună ştiinţă chiloţii, mă voi mai gândi la ceea ce înseamnă mister în ziua de azi.

cinema

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper