Campionii la bunătate

Are doar şase ani. Copil de emigranţi. Părinţii şi-au pierdut serviciile din cauza crizei. Vor să se întoarcă în România. Copilul e născut în emigraţie. El merge încă la grădiniţă. Vorbeşte greceşte. Dar vine şi la cursurile de week end de limba română. Astăzi e cu ochii umflaţi de plâns. Astăzi a aflat că se vor întoarce în România. El deci nu va mai merge la şcoala grecească, împreună cu prietenii lui de la grădiniţă. Şi nici nu va mai veni la noi, pentru lecţii de limbă şi cultură română. Îi plăcea la grădiniţa grecească. Şi-i plăcea mult şi la noi. Când nu erau cuminţi, le spuneam că  dacă nu ne ascultă, nu-i vom mai primi săptămâna viitoare la şcoală. Se linişteau, de se-auzea musca. Li se părea o pedeapsă.
Dar astăzi el plânge. Şi copiii ceilalţi stau în jurul lui şi-i ţin isonul. Sunt tăcuţi. Sunt trişti. Sunt derutaţi. De derutările prin care trec ei, se pare că noi, adulţii, ţinem prea puţin seama. Ştiu că nu vom putea face lecţie într-o asemenea atmosferă. Dar nici despre plecarea lui Adi nu vreau să-i las să vorbească de capul lor. Ei au bunicii în România. România este ţara bunicilor. Vorbim des despre vacanţele lor. Au despre ele cele mai frumoase amintiri. La şcoala din Atena, între vacanţe, facem limba română. Facem lecţii despre marile personalităţi internaţionale ale României. Cât sunt ei de mititei, le recunosc după criptograme, fiindcă nu ştiu încă să scrie şi să citească. Ridic un desen pe care este reprezentat un avion şi ei strigă în cor: Aurel Vlaicu. Ridic un desen pe care este reprezentată o seringă şi ei strigă: Victor Babeş. O vioară: George Enescu. O sculptură: Brâncuşi. Ei ştiu că sunt români. Dar România este ţara bunicilor. Şi despre cei din ţara bunicilor le povestesc eu. Despre ţara în care s-au născut ei li se povesteşte la şcoala şi la grădiniţa grecească. Unde fac arheia, adică despre zeii, zeiţele şi eroii vechii Ellade. „Aţi fost vreodată la muzeul Akropoli?“, îi întreb, când vreau să-mi încep lecţia despre Brâncuşi. „Da, ne-au dus cu şcoala“. Şcoala lor este grecească. Copiii cu care facem noi limba română s-au născut în Atena.
Şi astăzi Adi a venit să-şi ia rămas bun de la noi, şcoala românească de pe Kondratou, Platia Karaiskaki. Adi se întoarce în România, ţara bunicilor lui. Şi-a pus oare vreodată cineva problema câtă dramă e în sufleţelul acestor copiii şi atunci când jocul se joacă pe invers? Îi adun în clasă. Le spun că vom face un exerciţiu. Îmi scot ceasul pe masă. Îi rog să se concentreze. Să nu se consulte unii cu alţii. Şi să-mi răspundă la o singură întrebare: dacă acum ar intra pe uşă o zână bună, făcătoare de minuni şi i-ar întreba ce-şi doresc, ce i-ar cere? Sunt surprinşi. Dau să răspundă de-a valma, dar îi strunesc. Să se gândească bine. Să nu se repeadă. Dau să vorbească între ei. Îi strunesc din nou. Fiecare să-şi formuleze singur dorinţa.
După cele cinci minute de concentrare, încep cu Adi.
„Eu i-aş cere zânei să devin campion“.
„Campion la ce?“
„Campion la bunătate“, răspunde copilul.
„Adică?“
„Să am puterea să fac în aşa fel, încât să nu mai fie pe lume oameni săraci. Şi oameni care-şi pierd casele, fiindcă nu pot să-şi plătească rata la bancă“.
Adi are doar şase ani. Buchiseşte literele greceşti la grădiniţa grecească. Şi pe cele româneşti la şcoala din Karaiskaki. Dar Adi ştie de rate la casă. Adi ştie de bănci. Adi cunoaşte puterea banului de a-ţi da linişte şi stabilitate. Dar nu bani îi cere el zânei care în închipuirea noastră tocmai ce a intrat pe uşă. Adi îi cere să-l transforme într-un campion. Într-un domeniu la care nu se dau concursuri. Dar în care se cern oamenii. Printr-o sită cu o sorginte care ne scapă: bunătatea. În viziunea copilului de şase ani, ea, bunătatea, este mai presus de orice.
Mă urmăresc toată ziua răspunsurile copiilor. La fel ca Adi, mă surprinde Bianca. O fetiţă frumoasă, după accent din zona Ardealului. Mama româncă. Tatăl maghiar. Copilul născut la Atena. Bianca are vreo doisprezece ani. Cu ea nu mai folosesc criptograme. Ea face parte din grupul celor care ştiu să scrie şi să citească în două limbi, cu două alfabete. La sfârşit de an, fac cu ei o perioadă de recapitulare. Îi numesc referenţi şi co-referenţi, ceea ce le dă frison. Ei sunt cei care trebuie acum să ne povestească. Despre marile figuri ale culturii româneşti prezentate la ore. Bianca va vorbi săptămâna viitoare despre Titulescu.
„Dacă ar intra pe uşă acum o zână bună….“
Fetiţa se gândeşte. Mimica unui om serios. După cele cinci minute de concentrare, răspunde:
„I-aş cere să mă ajute să devin o personalitate.“
„Ce fel de personalitate?“
„Ca aceia despre care am învăţat aici, la şcoală.“
„De ce?“
„Fiindcă toţi au făcut ceva pentru oameni. Şi eu vreau să pot şi eu, la rândul meu, să fac ceva pentru oameni“.
Iată deci ce ar trebui să-i învăţăm noi pe copii, îmi spun. Ceea ce simt ei nevoia, pentru a fi fericiţi. Să devină campioni. La bunătate. Şi să facă ceva pentru oameni.
Nu vreau să spun că toţi sunt la fel. Nu vreau să spun că unii nu i-au cerut zânei telefoane mobile, tablete, o casă cu zece etaje pe malul mării şi aşa mai departe.
Dar… de ce unii aşa şi alţii în alt fel? Ce, adică, ne deosebeşte, încă de la cea mai fragedă vârstă, pe unii de alţii? Nu anii. Nu neamul din care facem parte. Nu locul în care trăim. Nu locul în care ne naştem. Nu limba pe care-o vorbim.
Şi atunci, ce?

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper