Animalul inimii sau despre cum se tace adevărul

Un articol de MONICA SALOMIA

Pentru cartea Animalul inimii, Herta Müller a fost premiată în 1994 cu Premiul Kleist şi în 1998 cu International IMPAC Dublin Literary Award, în urma traducerii în engleză a romanului de către Michael Hofmann, cu titlul Land of Green Plums.
Volumul urmăreşte existenţele a patru personaje – naratoarea, Edgar, Georg şi Kurt, toţi prieteni şi studenţi şvabi. De multe ori, firul întâmplărilor îi leagă, astfel că sunt nevoiţi să reacţioneze similar atunci când se văd persecutaţi de căpitanul Piele de la Securitate. Cei patru ajung să se cunoască cu prilejul morţii Lolei, colegă de cămin cu naratoarea. Primul lucru pe care studenţii vor încerca să îl ascundă este caietul acesteia, de unde, deşi membră de partid, iese la iveală o literatură subversivă. După caietul care va dispărea, tinerii încep să scrie poezie şi să păstreze cărţi interzise de regimul totalitar într-o căsuţă a cărei cheie era păstrată cu grijă ori uitată ca din întâmplare la persoane care nu puteau fi suspectate.
Imaginea recurentă a morţii are, cu siguranţă, un impact puternic asupra cititorului. Încă de la începutul romanului, vocea naratoarei aduce în scenă obiectele de care se leagă înlănţuirea evenimentelor de factură tragică: „Azi nu-mi pot încă imagina un mormânt. Doar un cordon, o fereastră, o nucă şi o funie. Fiecare moarte e pentru mine un sac“. Fiecare obiect se află în strânsă legătură cu sfârşitul unora dintre personaje. Astfel conceput, fragmentul pare să fie un rezumat, o prolepsă ce conturează orizontul de aşteptare.
Într-un interviu acordat în 2008 pentru Evenimentul Zilei, Herta Müller nega alegerea conştientă, obiectivă, a temelor. Dimpotrivă: „Greutăţile mari din viaţă aleg temele“. Privit din această perspectivă, Animalul inimii poate fi citit şi drept proză memorialistică, fapt datorat unor „coincidenţe“ cu biografia scriitoarei, precum experienţa regimului dictatorial impus de Ceauşescu, prietenia cu membrii „Grupului de acţiune din Banat“, studenţii ce protestau împotriva sistemului ori relaţia cu tatăl, fost membru SS. „Greutăţile mari“ la care se referă scriitoarea se fac simţite peste tot în roman, astfel că teama acaparează personajele, ajungând să le controleze vieţile. Frica dictează raţiunii în momentele limită. De pildă, atunci când căpitanul de la Securitate o obligă pe naratoare să cânte nişte versuri modificate (versiunea iniţială constând în versurile lui Gellu Naum, care sunt şi moto-ul romanului: „aveam câte un prieten în fiecare bucăţică de nor/ de fapt aşa sunt prietenii când e atâta spaimă pe lume/ mama spunea şi ea că e normal şi că nu accepta să mă/ fac prieten/ mai bine m-aş gândi la ceva serios“), se face simţită înstrăinarea de sine. Sarcina se îndeplineşte sub formă de dicteu automat: „Frica singură şi-a amintit din nou melodia. N-am mai uitat-o niciodată“. În traducerea Norei Iuga, titlul cărţii trimite la aceeaşi idee: inima este locuită de un animal hăituit, astfel că personajele se dezumanizează treptat. Frica este mereu vie şi atât de puternică încât devine palpabilă, reperabilă spaţio-temporal: „Sughiţa, i-am simţit animalul inimii sărindu-i din burtă în mâna mea. Sărea încoace şi-ncolo în timp ce-o mângâiam, din ce în ce mai repede“.
Deşi numele lui Ceauşescu nu apare explicit decât o dată în roman, aluziile la imaginea dictatorului sunt nenumărate. Din cauză că încearcă să se opună regimului totalitar, cei patru prieteni vor fi aspru pedepsiţi. Înţelegând forţa prohibitivă a Cuvântului, acesta va fi înlocuit cu gesturile, căci ele atrag mai puţin atenţia. Doar cuvântul nerostit înseamnă adevăr şi, cum regimul nu permitea decât minciuni, adevărul putea să existe doar dacă era tăcut: „Şi-n timp ce vorbeam, simţeam că îmi rămânea ceva pe limbă, ceva ca un sâmbure de cireaşă. Adevărul aştepta numărătoarea oamenilor şi degetul de pe propriul meu obraz. Şi totuşi, cuvântul o mie nu-mi venea pe buze (…) El aşteaptă adevărul, simte că tac în timp ce vorbesc“. Pentru că „gura a mâncat cuvântul, nu l-a rostit“, semnele şi gesturile se încarcă de toată puterea pe care o aveau cândva cuvintele. Fiindcă ştiau că scrisorile pe care şi le trimiteau erau desfăcute şi citite mai înainte de a ajunge la destinatar, cei patru prieteni se folosesc de forme subtile, care puteau trece cu uşurinţă de vigilenţa Securităţii, pentru a-şi transmite mesaje grave: „Am scris două scrisori cu virgulă după formula de adresare: Dragă Edgar, Dragă Georg, Virgula trebuia să tacă atunci când căpitanul Piele citea scrisorile, ca să le lipească la loc şi să le trimită mai departe. Dar, când Edgar şi Georg deschideau scrisorile, virgula trebuia să ţipe“.
Apreciat de mulţi critici literari drept un roman-poem, Animalul inimii este construit cu lirismul ce o caracterizează pe scriitoarea Herta Müller. Structura de poem este sesizabilă din modul în care ideile par a curge dintr-o frază în alta, bucăţi de imagini surprinse fragmentar, dar legate într-o manieră coerentă: „Călătoria mi se părea lungă şi distanţa mare, am spus. Florile-soarelui nu mai aveau nici o frunză şi tulpinile lor negre formau o delimitare precisă. Aveau atâţia sâmburi negri, încât oamenii din compartiment obosiră de prea mult privit. Pe toţi cei care şedeau cu mine în compartiment i-a prins somnul. O femeie ţinea o gâscă cenuşie în braţe. Femeia adormise şi gâsca mai gâgâi un timp în poală. Apoi îşi culcă gâtul pe aripi şi adormi de asemenea“. Ceea ce naratoarea surprinde par tablouri disparate, aduse laolaltă într-o încercare ludică de-a literatura, de a cuprinde în cuvinte cât mai multe detalii redate succint, astfel că jocul devine dinamic. Modul în care este percepută dragostea este şi el liric. Naratoarea reuşeşte să localizeze cu exactitate asupra cui ori, mai degrabă, asupra a ce se revarsă dragostea ei: nu este vorba despre Tereza, tânăra cu origini incerte pe care o consideră uneori prietenă, ci despre ceva ce îi aparţinuse ei, forma cancerigenă de nucă. Proiectându-şi sentimentele în afara fiinţei, imaginea dă impresia de compunere urmuziană a personajului: „O vedeam pe Tereza divizată: doi ochi mici, un gât lung, degete groase (…). Tereza ar fi trebuit să plece, dar să-şi lase obrazul aici pentru că mi-a lipsit atât de mult. Mi-a arătat cicatricea de sub braţul ei, nuca fusese tăiată. Aş fi vrut să iau cicatricea în mână şi s-o mângâi fără Tereza“.
În ceea ce priveşte ordinea celor narate, memoria afectivă este cea care organizează întregul roman. Poate că tocmai de aceea, în tehnica narativă aleasă de scriitoare, volumul se încheie circular, cu Edgar şi naratoarea stând pe jos, în acelaşi loc şi uitându-se la fotografii: „Când tăcem, suntem dezagreabili, spuse Edgar, când vorbim, devenim ridicoli“. Cititorul s-ar putea întreba dacă timpul în care a văzut derulându-se imaginile cu cei patru prieteni nu a fost decât rememorarea celor întâmplate, pozele având rolul madelenelor proustiene. Găsindu-se la tot pasul, „prăjiturile“ ce declanşează memoria afectivă conduc la felurite digresiuni. Orice obiect sau fiinţă poate fi declanşatorul unei alte întâmplări rememorate, de unde impresia că romanul se derulează ca o înlănţuire de fotografii în care fotograful focalizează detalii pe care le prezintă apoi separat, pentru ca un nou tablou să rezulte. Din acest punct de vedere, romanul se aseamănă cu un permanent joc cu păpuşile ruseşti. De exemplu, atunci când ajunge să vorbească despre Edgar şi Georg ca fiind „bărbaţi de rezervă la două învăţătoare“, naratoarea îşi aminteşte de bărbatul pentru care, cândva, avusese şi ea acelaşi rol. Apoi, îl captează pe acest bărbat într-o imagine mult mai clară, detaliind episoade întregi de care se lega viaţa ei alături de el.
Tot în jocul memoriei afective intră şi trecerile multiple de la persoana I a naratorului la persoana a III-a a copilului care a fost odată, mai ales că se reiau aceleaşi imagini, doar că prin ochii Copilului tăcut, vulnerabil în faţa autorităţii paterne. De cele mai multe ori, copilul apare ca un martor al prohibiţiilor de care a suferit, frica fiind în ambele cazuri termenul comun. Spaima permanentă conduce la ideea morţii de fiecare dată asociate cu un sac ori cu cordonul ce zăcuse înfăşurat în jurul gâtului Lolei: „Pe întuneric parcă zăceam într-un sac. În cel cu cordonul, în cel cu fereastra. Şi în cel cu pietre, care nu deveni al meu“. Moartea devine o obsesie chinuitoare, văzută drept singura salvare din regimul totalitar, căci calea emigrării era mult mai periculoasă. Fuga nu este o opţiune, ci calea de a fi liber, de a nu te mai simţi în permanenţă dezrădăcinat, renegat de regimul dictatorial.
Cartea Hertei Müller modifică orizontul de aşteptare al cititorului care doreşte să primească de-a gata mărturii despre regimul comunist. Ororile sunt denunţate subtil, într-un permanent joc al aluziilor, al metaforelor strecurate în adâncimea textului, pentru ca lectorul avizat să le poată decoda. Atmosfera sumbră ia uneori forma unui vis în care personajele sunt animale hăituite care încep să se dezumanizeze din cauza fricii. Animalul inimii este un roman despre salvare: prin fugă ori prin sinucidere. Cele două bunici, una albă, cealaltă neagră (deşi nu se ştie exact care e care) pot fi simbolul rugăciunii şi al poeziei, două modalităţi de rezistenţă (subversive, bineînţeles) împotriva sistemului.
După expresia în germană pe care o foloseşte scriitoarea, traductibilă prin „zăpada de ieri“, adică ceva ce a devenit inactual (referindu-se la Securitatea ce nu s-a modificat mult faţă de vremurile pe care le-a trăit ea în ţară), Animalul inimii este o carte puternică despre supravieţuire, despre teama dusă la extrem, la suicid ori la moarte în condiţii incerte, despre existenţele a patru dezrădăcinaţi şvabi obligaţi să suporte ostilitatea regimului politic: „Sub masă picioarele copiilor nu ajungeau până la podea. Pe masă mâini de copil se împungeau cu creioanele. Furia de pe feţele lor era îndărătnică şi matură. Mi-am zis: cât întârzie mama lor, ei cresc. Ce o să se întâmple dacă într-un sfert de oră devin oameni mari, îşi împing scaunele cu dosul de lângă masă şi îşi iau valea. Cum am să-i spun croitoresei, când o să vină acasă şi o să pună cheia pe masă, că năzdrăvanii ei nu mai au nevoie de cheia asta“.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper