Amintiri din casa ficţiunii

Un articol de GEORGE NEAGOE

Monica Săvulescu Voudouri, Dacă treci podul Soweto, Bucureşti, Editura Tracus Arte, 2015, 192 p.

 
Ficţiune înainte de orice altă încadrare, Dacă treci podul Soweto porneşte de la experienţa exilului olandez (1985-2007), pe care Monica Săvulescu Voudouri nu o inclusese în celelalte volume publicate la Editura Tracus Arte: Fetele Nikas, în lumina zilei, mare şi albă (2010), România din afara României: „Avem!“ (2012) şi Vă scriu din Atena, în anii crizei (2014). Caracterul hibrid al cărţii este totuşi evident. Sub aspectul unei istorii de familie, relatată, într-o serie de epistole, de către părţile implicate, se ascund un labirint de semne şi o colecţie de virtuozităţi. Există un grad înalt de adecvare între structura narativă – întemeiată pe polifonie – conţinutul uman (emoţiile extreme) şi ezitările ideologice.
Traversarea Cortinei
Titlul cărţii, marcat de modul condiţional-optativ, ascunde câteva tehnici de lucru. În primul rând ar fi laconismul. Stilul este aluziv şi evaziv, întreţinând suspansul asupra acţiunii. Cititorul îşi va da seama că nu întâmplările se află în centrul atenţiei, ci reacţiile personajelor la diferiţi stimuli. Ceea ce pare un drum înainte, pe deasupra unui obstacol natural (apa), se dovedeşte o pendulare nevrotică între cele două extremităţi ale construcţiei urbane. În al doilea rând, Monica Săvulescu-Voudouri îşi strânge textul în jurul conflictului ireconciliabil între alegere şi menirea acesteia. Prozatoarea insistă asupra disfuncţiilor ce intervin între o opţiune radicală şi dobândirea condiţiei sperate. Imigranţii si-au ieşit din fire, dar nu şi-au părăsit instictele native.
Cine merge pe podul Soweto îşi asumă o cale, dar nu neapărat şi atingerea scopului. Podul Soweto reprezintă frontiera – geografică, etnică, erotică, istorică religioasă, – care se mişcă odată cu paşii celor ce îndrăznesc să depăşească sau să rupă barierele. Romanul Monicăi Săvulescu Voudouri convinge prin ideea potrivit căreia, alegând să se deplaseze spre un centru de putere, adică spre o prejudecată consacrată, fiecare marginal va ajunge la cuibul părăsit, la vechea periferie, indiferent dacă va regresa sau va parcurge traseul în cerc. Este suficient de precizat că zona Kanaleneiland, din sud-vestul oraşului Utrecht (Olanda), unde autoarea a stat douăzeci şi doi de ani, face o simetrie cu Soweto, abreviere trisilabică după South Western Township, aşa cum este cunoscută această periferie a celei mai mari metropole din Africa de Sud, Johannesburg. Sunt şi alte conexiuni geopolitice între cele două state, precum influenţa lingvistică a neerlandezei asupra limbii afrikaans. Bineînţeles, nu se poate trece cu vedere paradoxul dimensiunilor invers proporţionale dintre colonizator şi colonie.
Dacă treci podul Soweto este o carte impregnată de imagologie. Monica Săvulescu Voudouri insistă asupra contradicţiei dintre privirea de peste drum, din spatele din Cortinei de Fier, şi priza directă a lucrurilor. Olanda rămâne o reclamă atrăgătoare, deseori dezinhibată şi răvăşitoare uneori, al cărei zgomot ajunge atenuat, ca un cântec de sirenă, în România comunistă. Abia sosirea la locul de susţinere a „concertului“ va provoca scurtcircuitul şi renegocierea parametrilor normalităţii: „Omul de cultură avea cel mai mare atu pe care îl poate avea cineva într-o societate: respectul de sine“ (p. 109). Incertitudinea se manifestă, în Ţările de Jos, ca negare a demnităţii individuale şi, prin urmare, a posibilităţii de a exprima un punct de vedere discordant faţă de cele oficiale.
Marisa şi fiica ei, Nadia, pleacă din Republica Socialistă România în 1985, sosind în Olanda, la invitaţia soţului, un grec stabilit acolo, care va recunoaşte fetiţa, pentru ca apoi să dispară brusc, fără nicio raţiune. Bărbatul nu are nume, deoarece reprezintă o funcţie socială. Prezenţa lui nu mai are noimă după ce le ajută, pe mamă şi pe copilă, să-şi îndeplinească formele de şedere legală. El repetă, la alt nivel, destinul tatălui Nadiei. Apărut peste noapte în viaţa Marisei, scenografă reputată la Teatrul Naţional din Bucureşti, străinul va pleca în zori, profitând de pe urma postului călduţ din nomenclatura Partidului Comunist. Ficţiunea se intercalează printre straturile ferme (inerte) de „civilizaţie“. Ultimul termen îşi dezvoltă un lung şir de semnificaţii. Pornim de la politeţe, rigoare, disciplină şi bun-simţ. Continuăm cu atitudinea superioară, având origini imperialiste. Terminăm cu practicile sociale protectoare bivalente şi cu mentalităţile bulversante.
Monica Săvulescu-Voudouri nu se implică afectiv în dezvăluirea contradicţiilor ireconciliabile din interiorul societăţii perfecte, judecată astfel, în anii 1980, dinspre emisfera estică a globului pământesc. Partitura raisonneur-ului îi revine Marisei, după cum menţionează şi Nadia: „Mama? Niciodată n-a avut simţul realităţii. O realitate a durităţii şi-a compromisului. Are însă un simţ special, al detectării minciunii. Nu o poate asimila. «Nu vezi, Nadia, că e scamatorie?» Mi-a îngrădit viaţa cu această clarviziune a ei. Ba da, văd, mamă, doar că lumea e formată şi din scamatorii. Lasă-mă să fiu fericită“ (p. 180). Reproşul atrage atenţia că, sub chipul gratuităţii, al distracţiei şi al timpului pierdut, omenirea se retrage din pantomima zilnică, aşa cum Marisa era autentică doar când monta spectacole, gestionând cortina teatrului.
În tranzit
Romanul seamănă cu un sacou croit din două stofe. Puţine totuşi sunt personajele care îmbracă ambele feţe ale hainei. Cine procedează astfel ajunge, de regulă, să invoce faptul că, în realitate, culorile arată viceversa, deşi numai stofele se deosebesc. Strategia aminteşte de paradoxul cretanului. Nu e de mirare că Monica Săvulescu-Voudouri, stabilită din 2007 în Atena, apelează la acest truc. Textul dezvăluie, în etape, capul şi pajura drahmei. Cititorul, ocupat să adune perspectivele complementare, va neglija detaliul că moneda e falsificată. Jocul narativ şi ideatic se derulează pe muchie, numai că bănuţul nu se rostogoleşte la infinit. Hazardul, respectiv necesitatea auctorială, selectează unghiul de privire. Scriitoarea stă în faţa unui tablou electric şi, în loc să facă lumină, se delectează lăsând în beznă câte o încăpere pe rând. Cititorul va sesiza anomalia şi va reacţiona la momeală. Instinctiv, se va apropia, luându-şi pe umeri o povară: sarcina detectivistică sau rolul de conştiinţă etică. Îşi va pierde vigilenţa însă, fiindcă nu va păstra distanţa.
Aventurându-se, pe rând, în camerele întunecate va auzi voci, uneori contradictorii, şi, ca să se convingă, va simţi nevoia să revină. Va auzi, la început de capitol, câte un glas care se va intitula „eu“, ca şi cum ar emite un decret. Casa ficţiunii întreţine cearta. De aici se stârnesc confuziile. Personajele devin povestitori şi, în consecinţă, îşi diminuează consistenţa şi credibilitatea. Cartea Monicăi Săvulescu Voudouri are calitatea de a sugera că alienarea de omenesc se produce prin tentativa eşuată de a interpreta, în acelaşi ritm, măşti divergente. Ar rezulta că firea se înstrăinează de sine prin exersarea unui fals echilibru între identitate şi alteritate. „Eu“ există doar prin raportare la „tu“, numai că amândouă formele îşi schimbă, după vorbitor, sensul şi referenţii. Disputa nu are aspectul unui dialog platonician, pentru că nu urmăreşte descoperirea sau dezvăluirea unui adevăr. Ciocnirea între martori, între instanţe vanitoase care ţintesc să confişte persoana întâi singular a pronumelui, vine să demonteze, cu argumentele globalizării, pretenţia de autenticitate a romanului modernist.
Subiectul prozei se recuperează din relatări fragmentare, nu tocmai lămuritoare. Monica Săvulescu Voudouri nu preia atribuţiunile naratorului omniscient, aşezat în umbră, care se comportă ca principalul informator al celor delegaţi să istoriseasă. Povestitorii se cunosc între ei, fac parte dintr-un clan, însă nu-şi împărtăşesc toate secretele. Mai degrabă păstrează sub taină chestiunile blamabile. Au în comun un cod de folosire precaută a limbajului. Nu spun mai mult decât îşi propun să afle. Dau senzaţia că ar proteja intimitatea şi că se preocupă de cinstea altora. Numai că, în spatele altruismului, stă o motivaţie cinică. Omul are valoare dacă se încadrează în orizontul de aşteptare al comunităţii. Olanda Monicăi Săvulescu Voudouri şi a Marisei este azil şi ospiciu. Te primeşte, dar nu te ţine sănătos: „Doamne, Dumnezeule, oare ce-am făcut eu? s-a întrebat năucită Marisa. Ce caut eu aici? Oricât de grea ar fi fost situaţia, o porţie de cartofi prăjiţi aş fi fost în stare să-i ofer fetei mele, totdeauna, şi în România“ (p. 159). Prozatoarea aduce în discuţie problema percepţiei, în speţă situarea convenabilă faţă de mediu.
Nevoia de poziţionare circumstanţial corectă se observă din includerea unor extrase din presa României comuniste, din ziarele României postdecembriste şi din publicaţiile olandeze, franceze şi greceşti. Atât gazdele, cât şi ospeţii nepoftiţi se holbează unii la alţii şi nu se acceptă. Integrarea noilor veniţi este propagandă. Toleranţa înseamnă marginalizare şi dispreţuire. În străinătate nu există posibilitate de recunoaştere, în ţară, după Revoluţie, se instalase uitarea. Ca atare, condiţia exilatului este a nomadului, obligat să devină apatrid: „Aşa trebuie, spuse Marisa. Şi eu sunt din România. Am fost acolo şi mă mai duc. Şi tatăl tău e din Grecia. A fost acolo şi vine cu voi în vacanţe. Şi mama ta a crescut în Olanda. A fost acolo şi se mai duce din când în când, aşa face lumea“ (p. 129).
Dacă treci podul Soweto este, în ultimă instanţă, o carte exemplară despre instabilitate, căreia, de la Odiseea încoace, i s-a spus călătorie.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper