Alegeri parlamentare în Marea Britanie. Situaţia stângii şi injustul sistem electoral insular

Un articol de AURELIAN GIUGÃL

Vladimir Borţun a scris, înainte de alegeri, despre parlamentarele din Marea Britanie, făcând referire mai ales la situaţia stângii britanice. Printre altele, autorul a preluat un clişeu, îndelung vehiculat în vremea din urmă, privitor la sfârşitul sistemului cu două partide. Nu a fost să fie aşa (poate data viitoare…) şi, după cum remarca un comentator (la articolul lui Vladimir), se continuă competiţia electorală în acest sistem nedrept (first past the post voting). Câteva date referitoare la acest sistem majoritar, îngheţat de secole, sunt elocvente.
Nedreptatea acestui sistem electoral rezidă în diferenţele însemnate dintre proporţia voturilor obţinute şi procentul mandatelor câştigate. Este vorba de o suprareprezentare ce caracterizează partidele mari (partea leului revine partidului de pe prima poziţie) şi subreprezentare pentru partidele mici, acelea cu un electorat dispersat pe întreg teritoriul insular. De exemplu, pentru Partidul Conservator, diferenţa dintre procentul calculat din totalul de voturi obţinute şi procentul calculat din totalul numărului de mandate este una semnificativă: vorbim despre o diferenţă de 14%, respectiv 36,9% – procentul voturilor şi 50,9% – procentul mandatelor câştigate. În cazul laburiştilor, diferenţa este una mai mică, de doar 5,3%. Tabelul de mai jos surprinde această anomalie electorală generată de sistemul cvasi-democratic britanic:
Cel mai şifonat a ieşit UKIP. O risipă de aproape 4 milioane de voturi pentru un singur mandat. Cu cât un partid are un bazin electoral mai compact (vezi SNP), cu atât mai mari şansele pentru mandate mai multe. Poate unii vor spune că este bine că un partid precum UKIP, cu viziunea sa politică extrem de gregară, este rejectat de sistemul electoral din Marea Britanie. Aşa o fi, numai că acest mod de plebiscitare este unul extrem de inechitabil şi, în fond, nedemocratic. Vocea a peste 30% din electoratul din Marea Britanie nu contează, sistemul fiind amenajat să favorizeze cele două partide mari.
Este greu să-i găsim virtuţi democratice acestui sistem ce mizează de secole pe un angrenaj electoral extrem de reducţionist. Mai mult, dimensiunea inechitabilă a acestuia este îngroşată şi de aspectele oneroase care ţin de tehnica decupării şi amenajării colegiilor electorale: fenomenele de gerrymandering şi malapportionment afectează procesul electoral din MB (nu este scopul acestui scurt articol să dezvolte conceptele amintite). Prin urmare, se ridică două întrebări:
1. Având în vedere cadrul general, mai putem vorbi în viitorul apropiat despre sfârşitul sau apogeul sistemului cu două partide dominante?
2. Va veni vreodată vremea ca un partid, altul decât tandemul Tory -Labour, să poată avea suport electoral compact în stare să submineze poziţia de forţă a celor două unităţi monolitice?
La această întrebare doar profeţii în ale politicii ne pot răspunde, aşa că îi aşteptăm pe profeţi.
Referitor la aspectele generale care ţin de evoluţia stângii, alinierea laburiştilor la politica generală pro-austeritate nu mai este o noutate. Ar trebui speranţele „proletariatului“ postmodern îndreptate spre alte zări? Spre cine? Spre noile curente „proletarizate“? Însă partidele radical-stângiste nu prea contează electoral. De exemplu, TUSC (Trade Union and Socialist Coalition), partidul de stânga cu viziune politică anti-austeritate, a obţinut 36.327 de voturi, iar alte partide, precum Socialist Labour, Workers’ Party sau Left Unity, au căpătat sute sau, în cel mai bun caz, mii de voturi.
Care să fie aşteptările în acest context? De zeci de ani politica britanică este prinsă în schemele simple ale sistemului bipartizan: două partide care se succed la guvernare, agenda politică internă şi externă a acestora fiind în mare parte asemănătoare. Unii sunt mai soft decât alţii. Redistribuire oricum se face, depinde cât de mare este procentul dirijat către binele publicului local postmodern. Visele revanşei în numele stângii proletare sunt anacronice, date fiind vremurile consumeriste şi postmoderne pe care le traversăm. Electoratul britanic nu a fost şi nu este unul anti-sistem. Aşa a fost la sfârşitul secolului al XIX-lea, aşa a fost la sfârşitul secolului XX şi aşa este şi acum. The Guardian nu are cum să fie atras de TUSC pentru că britanicii se feresc de ceea ce li se pare lor a fi prea radical. Să citim ce s-a scris despre anglo-saxoni la sfârşitul secolului al XIX-lea şi poate îi vom înţelege în vremurile de azi (radicalii ruşi i-au înţeles foarte bine pe aceşti britanici inflexibili).
Deseori ne amăgim şi tot încercăm să forţăm barierele timpului nostru imaginându-ne că trăim vremuri interesante. Nu sunt vremuri interesante. Sunt vremuri plate, anoste şi cenuşii din punct de vedere ideologic, vremuri în care clasele sociale trăiesc într-o armonie vizibilă, mai mare sau mai mică (depinde cât de bine croit este sistemul public şi angrenajul plasei sociale). Miza, dacă există într-adevăr una, ar putea fi în ţările periferice ale sistemului mondial (a se vedea, în acest sens, teoria sistemelor-lume a lui Immanuel Wallerstein). Acolo sistemul inegalitar este încă bine uns şi funcţionează la cote însemnate. Dar când au fost ţările de la periferie purtătoarele vreunor idei universale?
Pentru Europa de Vest (şi Marea Britanie o confirmă) lucrurile sunt clare: un pic de val anti-imigranţi est-europeni (care se va estompa treptat) şi mult, mult revizionism marxist, aidoma celui proferat în timpurile lui Karl Kautsky şi Eduard Bernstein. Urmează la rând alegerile din Italia şi Spania…

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper