Unul, măcar unul!

Acţiunea dintr-o nuvelă a lui Cehov se întâmplă într-o perioadă de secetă şi înfometare. Moşierii din regiune deschid hambarele, doamnele lor fac acţiuni umanitare pe la sediile de refugiaţi şi flămânzi. Toţi aparţin intelighenţiei.
Toţi sunt numai milostenie.
Toţi vor o lume mai bună. Doar că seceta nu dă semne că s-ar istovi. Iar refugiaţii din satele năpăstuite sunt din ce în ce mai mulţi. Intelighenţia dezbate problemele umanităţii. Partea lor morală. Ei, intelectualii subţiri, vor să schimbe lumea, deşi se pare că nu sunt în stare să-şi înnoade singuri şireturile de la pantofi (observaţia am găsit-o într-o carte a lui Amos Oz şi mi-a plăcut). Dar mă întorc la Cehov.
Munca voluntară prin taberele de refugiaţi începe să plictisească. „M-am săturat şi de înfometaţii ăştia”, spune, la un moment dat, una dintre doamnele inimoase. Suferitoare din principiu de spleen.
Şi cu această replică suntem în plin Cehov. Replica minează. Un anumit umanism. O situaţie fără ieşire. Şi o tragedie care prin repetare se autoanulează. Într-adevăr, înfometaţii sunt prea mulţi. Şi, într-adevăr, pentru tragedia lor nu există soluţii.
Mi-am adus aminte de această replică privind zi de zi naufragiaţii de pe Mediterana. Numărul lor depăşeşte orice imaginaţie. Câte chipuri încrâncenate scoase din valuri, câţi morţi, câte femei care nasc în barcă vom vedea seară de seară la buletinele de ştiri? Azi, mâine, tragedia lor va ajunge rutină. Azi, mâine ne vom obişnui cu intolerabilul. Nici pentru ei nu se găseşte nici o soluţie.
Ceea ce mă nedumereşte, însă, este lipsa de preocupare în a-i găsi pe făptaşii care se îmbogăţesc din tragedia lor. Când vorbeşti despre o barcă, poţi să dai vina pe barcagiu. Dar aici, unde vorbim de zeci de mii? Ce management serios stă în spatele acestei acţiuni a morţii! Ce organizare, câţi implicaţi! La un moment dat, ni s-a arătat la televizor un băiet sperios, un căpitan, chipurile, al unei atari ambarcaţiuni damnate. Plătit, desigur, pentru a-şi pune serviciile la dispoziţia cuiva. Un slujbaş, pe un preţ oarecare. El adică, un căpitan de vas,  să poarte vina zecilor de mii de năpăstuiţi care-şi iau lumea în cap înfruntând moartea?
Pentru a pune la cale tragedia lor cred că lucrează armate. Unii care scriu anunţuri. Unii care iau bani pentru publicarea lor. Unii care fac înscrierile. Unii care încasează banii. Unii care pun la îndemână vasele. Unii care fac angajarea personalului. Unii care supraveghează urcarea pe vas. Unii care organizează spaţiile. Şi am numit doar câteva dintre serviciile acestui management fabulos. Cum de nu se poate ajunge la unul, măcar la unul dintre toţi aceşti beneficiari ai unei catastrofe umanitare? Cum de nu este interogat unul, măcar unul, din acest sistem managerial, pentru ca el, la rândul lui, să-i numească pe ceilalţi şi astfel să ştim şi noi cui îi aparţine înscenarea aceasta macabră şi cine profită de moartea de pe Mediterana?
Întregul sistem mediatic în acest caz este orientat în a face dezvăluiri despre victimă, nu despre criminal. În general, stilul nu e nou. Suntem obişnuiţi, spre exemplu, ca atunci când este vorba despre turismul sexual să fie arătate micuţele malaieziene care, pentru a aduce un ban fraţilor mai mici, se prostituează de la zece ani. Niciodată nu ni s-a arătat faţa babalâcului occidental care bate calea până în Extremul Orient pentru a-şi potoli libidinoşenia. Ba, se merge chiar mai departe. Se discută cu tatăl prostituatei minore. Îl vedem şi pe el în imagine, secătuit de foame şi de umilinţă,  spunând că da, el este de acord cu prostituarea copilei, dacă astfel în familie se poate pune ceva pe masă. Aţi văzut dumneavoastră vreodată pe cel care plăteşte copila ca să-i întineze copilăria pentru o bucată de pâine? Eu, nu. Şi nu am văzut la televizor nici feţele celor din imensa armată a unei forme de turism pe care niciodată n-am fi putut-o bănui, dacă pe lume n-ar exista săraci şi bogaţi.
Soluţia care se discută acum pentru refugiaţii de pe Mediterana este reîntoarcerea lor în ţările de unde au plecat. Pentru că sunt săraci. Străinii bogaţi nu împiedică pe nimeni. Pe ei nimeni nu îşi propune să-i expatrieze. Au bănci în Londra, în City, au lanţuri de magazine prin marile metropole. Pe săraci Europa nu-i poate găzdui, se spune, de către unii.
Cei care însă, asemenea intelighenţiei lui Cehov, vor să facă o lume mai bună, dar nu ştiu să-şi înnoade singuri şireturile de la pantofi, spun că Europa are nevoie de mână de lucru străină. Pentru „muncile murdare”, desigur. Fiindcă ni s-a fixat în creier de vreo şase decenii încoace ideea că toaletele pe continent trebuie să le spele turcii, sau algerienii, sau africanii. Iar scările să ni le spele bulgarii, sau românii, sau albanezii. Deci ar fi loc, se spune de către cei „miloşi”, pentru continentul african, care tinde să se strămute. Fiindcă, mai aud glasuri argumentând, niciodată o societate n-a funcţionat fără o clasă socială de jos. Deci să-i primim pe sclavi.
Sclavii de astăzi însă au telefon mobil. Ei învaţă să scrie şi să citească. Oricât le-am închide uşile în nas, copiii lor vor intra în şcoli. Din studiul valului de emigraţie al anilor ‘60 se pot trage concluzii.
Astăzi cazul lor este însă mai complicat. Venirea lor în masă în Europa este pusă la cale. Şi costă. Cineva profită. Cineva se îmbogăţeşte de pe urma unei tragedii umane de uriaşe proporţii. Cine e acel cineva? Vrem şi noi să ştim. Vrem şi noi să-i vedem chipul la televizor. Din imensa armată implicată în acest management vrem să fie descoperit  unul. Măcar unul.
Se pare, însă, că pe la noi şi prin lume „morala“ de ultimă oră cere blândeţe faţă de hoţi. Să nu fim excesivi punându-le cătuşe la mâini. Să fim delicaţi când se anunţă ce prejudicii au adus ei semenilor lor. Să ne facem că nu vedem câtă moarte seamănă în jur dorinţa lor patologică de îmbogăţire.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper