Unde sunteţi, domnule profesor?

Se apropie Târgul Internaţional de Carte de la Salonic (7-10 mai 2015) şi la pavilionul românesc îmi propun să prezint o lucrare, importantă pentru noi, cei din diasporă. Mă refer la o carte de sociologie, scrisă de Martin Ladislau Salamon şi publicată de Editura TracusArte anul trecut. Este vorba despre o lucrare de doctorat, intitulată „Un aliat uitat – relaţiile româno-maghiare în societatea interbelică“. Cartea este nu numai valoroasă din punct de vedere ştiinţific. Ea este şi un demers uman demn de tot respectul. Titlul ei te duce într-o zonă a generalizărilor. De fapt obiectivul este clar: relaţiile dintre Societatea de Sociologie condusă de profesorul Dimitrie Gusti şi un grup de tineri maghiari grupaţi în jurul revistei Tinerii ardeleni din Cluj, în perioada 1930-1940.
Din nefericire, aparţin generaţiilor care nu l-au studiat la facultate pe Dimitrie Gusti. Pe parcursul anilor i-am reconstituit portretul din cioburi. Cartea lui Salamon îmi aduce în schiţa de portret trăsături de care parcă aveam nevoie, pentru ca portretul să fie întreg.
Construită cu rigoare ştiinţifică, lucrarea are patos. Profesorul este prezentat în apogeul carierei sale, lucrând în Bucureşti la Fundaţie, dar şi în multe alte părţi ale lumii, fiindcă faima lui este pe punctul de-a deveni internaţională. În jurul lui se rotesc sateliţii care au dat concreteţe conceptului de „cercetare monografică“. Printre ei sunt şi câţiva români ardeleni, buni cunoscători de limbă maghiară. Suntem la scurt timp după Tratatul de la Trianon. La Cluj ajunge la maturitate prima generaţie de maghiari care din populaţie majoritară au ajuns populaţie minoritară. Ei învaţă la universitatea din Cluj, universitate ale cărei cursuri se ţin acum în limba română. Dar continuă să scrie şi să publice în maghiară, conservând spiritualitatea locului, cea întotdeauna  atinsă la vârf de „ideea transilvănismului – spune autorul cărţii – bazată adică pe tradiţiile toleranţei şi respectului reciproc“.
Românii cunoscători de limba maghiară din preajma lui Dimitrie Gusti (marii sociologi Anton Golopenţia, Octavian Neamţu, Herseni) stabilesc legătura cu un grup de publicişti maghiari din Cluj, care scot o revistă de tineret „Erdelyi Fiatalok“ („Tinerii ardeleni“). Revista are platformă ideologică (deşi se vrea apolitică). Lozinca ei este „întoarcerea la sat“. Ideea pluteşte în aer. Este vremea cînd şi Blaga scria: „Eu cred că veşnicia s-a născut la sat“. Este vremea când şi profesorul Dimitrie Gusti punea bazele concepţiei care l-a făcut celebru: cercetarea monografică. Tinerii ardeleni din jurul revistei din Cluj, consideră la rândul lor că, oraşul modernizându-se şi devenind cosmopolit, adevăratele trăsături etnice se cultivă doar în zona rurală. Ei se hotărăsc să se şcolească la şcoala sociologică a lui Dimitrie Gusti din Bucureşti, pentru a învăţa să cerceteze satul. Dimitrie Gusti îi primeşte cu braţele deschise. Colaborarea merge bine un timp. Băieţii unguri coboară în ceea ce încă se mai numea Regat. Participă cu echipele românilor la studiul monografic al câtorva sate din Muntenia şi Basarabia. Apoi îşi proiectează, pe baza principiilor învăţate,  întocmirea propriile lor echipe, pentru a studia satele ungureşti din Ardeal şi din Secuime. Primesc acceptul profesorului. Primesc aprobarea ministerului. Dar… profesorul lipsind pentru o vreme din ţară, de la o zi la alta aprobarea le este anulată.
Martin Ladislau Salamon are buna idee de a publica la sfârşitul lucrării câteva anexe. Ele sunt scrisorile schimbate la momentul acţiunii. Apar prin ele în totala lor autenticitate şi sinceritate celelalte personaje ale momentului, „tinerii ardeleni“: Sandor Nagy, Bela Jancso, Gyorgy Varo, Dezso Laszlo, Peter Bakk, Zoltan Toth. Paginile sunt de o totală „omenie“. Ca în cazul oricărei spargeri de canoane, ele dovedesc sacrificiul personal al temerarilor. Aflăm depre incertitudinile „băieţilor“, despre lipsurile lor materiale, despre greutatea cu care scot revista, despre felul cum încearcă s-o încropească cu autori voluntari, despre dificultatea cu care adună specialiştii pentru echipele gustiene, etc., etc. Dar nu acest lucru planează asupra demersului, ci minunata lor Atitudine. Şi… din umbră, teama de concurenţa celor care îi vor părăsi la un moment dat, fracţionând mişcarea, pentru condiţii materiale mai bune şi pentru un profesionism mai de anvergură.
Deşi este scrisă sec, adică respectându-se rigorile unei lucrări de doctorat (citatul, bibliografia etc., etc.) de sub aceste rigori cartea se dezlănţuie parcă afectiv. Avem personaje. Avem momente de tensiune. Conflicte. Furtuni. Conjuncturi favorabile. Intrigi. Aventurieri. Partide. Interese. Îmvinşi (?). Şi învingători (?). Şi peste toate acestea, respectul necontestat pentru ceea ce a însemnat în sociologia timpului profesorul Dimitrie Gusti. Contrazis până şi el în decizii de vajnica conjunctură a mediocrităţilor. De eterna birocraţie.
Cartea lui Martin Ladislau Salamon vorbeşte despre lucruri întâmplate acum aproape 100 de ani. Devenite istorie, deci. Un moment când se credea, potrivit concepţiei lui Gusti, că studierea satului românesc este decisivă pentru identitatea acestui popor.
Oare ce-ar spune profesorul dacă ar şti că acum, la nici o sută de ani de la celebra sa „cercetare monografică“, satul românesc s-a mutat, într-un număr impresionant de mare, pe alte meleaguri? Ce-ar spune dânsul dacă ar afla despre noua teorie sociologică a „satelor zburătoare“?
Cu mic, cu mare, sate întregi de pe teritoriul României s-au mutat pe alte meridiane. Au plecat întâi tinerii, care au făcut copii. Apoi au plecat bătrânii, să-şi îngrijească nepoţii, pentru ca părinţii să poată munci. A plecat cumnatul şi l-a tras peste o vreme după el şi pe fratele nevestei. A plecat sora cea mică şi şi-a convins în scurt timp şi sora cea mare să o urmeze. Au plecat cei de pe deal şi după ei s-au luat şi cei din vale. Şi-au făcut noi familii, s-au încuscrit, s-au cumetrit. Şi-au deschis şcoli. Şi-au deschis magazine cu produse româneşti şi şi-au încropit formaţii artistice. Prin Italia şi-au făcut echipe de fotbal. Joacă între ele două sate de pe lângă Suceava. Cei câţiva, rămaşi acasă, stau cu telefonul mobil la ureche. De la o repriză la alta li se comunică din Italia cine a câştigat. Cei de la Risipiţii din deal sau cei de la Adunaţii din vale. E zbucium mare. În satul mutat pe Adriatică. Şi în resturile lui de pe Siret.
Unde sunteţi, domnule profesor Dimitrie Gusti, pentru „studiul monografic“ al acestui fenomen, pe care, bănuiesc, niciodată nu vi l-aţi fi putut imagina? Şi cine v-ar putea lua locul, ca să-l studieze?
Nu de alta, dar deocamdată el este în plin hazard.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper